Timișoara: Fragmente de jurnal subiectiv

12 mai 2023

Un prieten („nu spui cine, persoană însemnată”) mi-a atras atenția îngrijorat că Timișoara n-ar avea suflu pentru a fi o bună capitală europeană a culturii. Mi-a spus că timișorenii n-ar avea atâta putere și n-ar avea un număr suficient de mare de iubitori de artă și cultură încât să participe activ la sutele de evenimente culturale care se desfășoară anul acesta în orașul lor. „Se vor canibaliza între ei”, a conchis el. Până acum, acest diagnostic nu s-a confirmat. Aș spune că dimpotrivă.

14 mai

Îmi pregătesc notițele pentru conferința pe care o voi ține peste câteva zile la Universitatea de Vest din Timișoara. Inițiatorul și coordonatorul proiectului, Mircea Mihăieș, mă roagă de vreo doi ani să țin o prelegere acolo. Iubesc acest oraș. Am mulți și buni prieteni în „orașul libertății noastre”, cum îmi place să-i spun. Beneficiez și de un prețios și onorant premiu acordat prin 2008 de „Societatea Timișoara”.

De data aceasta, am acceptat invitația. Acum e un prilej special. Timișoara este capitala culturală a Europei și mi-ar plăcea să-i văd pe timișoreni că se bucură de acest privilegiu. Sloganul sub care se desfășoară conferințele sună așa: „LA UVT CULTURA ESTE CAPITALĂ”. În plus, lista intelectualilor invitați este extrem de onorantă: Mircea Martin, Gabriel Liiceanu ș.a. au conferențiat înaintea mea; Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana ș.a., după mine.

16 mai

Merg, de la aeroport, direct la Muzeul de Artă din Timișoara, la expoziția Victor Brauner. Mi-e frică să nu se închidă și să o ratez. Este o amplă retrospectivă. E pur și simplu copleșitoare. Mă gândesc la una dintre primele sale expoziții personale din România, la cea deschisă la București, în 1935, la sala „Mozart” (lângă Ateneul Român), unde a expus 16 lucrări. Era după revenirea sa din Paris. „O expoziție de factură suprarealistă”, cum își nota Sașa Pană în jurnal, pe 7 aprilie 1935.

Gellu Naum povestea mereu exaltat despre acea expoziție, pe care el a văzut-o pe la vârsta de douăzeci de ani și care i-a marcat viața și opera. În galerie, spunea el, m-am dus direct la Victor Brauner și i-am spus surescitat: „Dumneata ai făcut aceste lucrări?! Eu aș vrea să scriu poezii, așa cum pictezi dumneata”. Vorba aceea, a lui Horațiu: „Ut pictura poesis”. Cu câteva secole înaintea lui, Simonide din Keos fusese și mai explicit: „Poema pictura loquens, pictura poema silens”.

This was the beginning of a beautiful friendship. Peste mai puțin de doi ani, Gellu Naum a debutat editorial cu volumul de poezii Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), cu un desen semnat de Victor Brauner, iar peste câțiva ani va publica vol. Culoarul somnului (1944), cu un portret făcut de Brauner. Cam atunci, André Breton spunea: „Capitala mișcării suprarealiste s-a mutat la București”.

Marile prietenii sunt rare la scriitorii și artiștii români. Naum și Brauner au fost foarte buni prieteni până la moartea celui din urmă (1966), influențându-se reciproc.

Aflu „pe surse” că, pe 1 de­cembrie, se va deschide o expoziție Brauner în București, la Muzeul Național de Artă al României.

17 mai

Alt prieten pesimist mă anunță că, simultan cu prelegerea mea de la UVT, autoritățile locale (primarul, președintele Consiliului Județean etc.) i-au invitat pe intelectualii orașului la o dezbatere cu tema „Ce facem cu statuia soldatului sovietic din parcul orașului?!”. Mai ales acum, cu sinistrul război din Ucraina.

„Fiind în competiție, ai să vezi că vei avea puțini auditori”, mi-a spus prietenul. N-a fost cazul. Amfiteatrul mare al universității a fost arhiplin. Am revăzut cu acest prilej mulți și dragi prieteni timișoreni: Adriana Babeți,  Mircea Mihăieș, Bazil Popovici, Smaranda Vultur, Otilia Hedeșan, Brândușa Armanca, Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea etc.

Îmi aduc aminte că, pe la sfârșitul anilor ’90, am fost și eu inclus într-un fel de juriu internațional care trebuia să decidă ce să facă vienezii cu statuia primarului antisemit al Vienei (1897-1910), Karl Lueger ‒ o sursă de inspirație pentru Hitler. Propunerile avansate au fost: o păstrăm?! o măzgălim în roșu?! o mutăm?! o dărâmăm?! etc. Neplăcându-mi prea tare jocul de-a dărâmatul statuilor inconvenabile (joc care se practică până-n zilele noastre), eu am propus o soluție mai soft: să ajutăm iedera să acopere întregul monument, până devine invizibil. Până la urmă s-a ales o formulă democratică: referendum local. Marea majoritate a vienezilor a ales ca statuia să fie lăsată în pace, la locul ei.

Nu știu ce s-a făcut cu foarte înaltul monument al „ostașului sovietic eliberator”, amplasat în 1946 în Piața Victoriei din București (sculptor: Constantin Baraschi). Știu doar că, pe la începutul anilor ’90, într-o noapte, monumentul a dispărut pur și simplu. Soldatul sovietic era plasat foarte sus, deasupra unui soclu înalt. Când era ceață, ostașul nu se vedea. Poetul Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o cunoscută epigramă: „Soldate rus, soldate rus, / Te-ai înălțat acolo sus / Că liberași popoarele / Sau fiindcă-ți put picioarele?”. Epigrama a circulat clandestin, din gură-n-gură. Poetul a fost arestat de Securitate și a făcut ani grei de închisoare politică. Aici s-ar potrivi bancul cu „Statuia nudă”: „Statu’ ia, nu dă”.

Gellu Naum (stânga) si Victor Brauner, circa 1936-1937

Cred că am găsit titlul adecvat pentru prelegerea mea: „Diavolul și Bunul Dumnezeu. Problema dualismului religios în Europa de Sud-Est: de la Hasdeu și Gaster la Eliade și Culianu”. Este o temă de istorie a religiilor pe care am abordat-o și cu alte prilejuri. Dar acum situația este diferită. Polemicile din spațiul public, dintre Biserica Ortodoxă Română și societatea civilă sau chiar dintre diverse aripi ale BOR (mai „liberale”, mai „conservatoare”), sunt multe și acute. La sesiunea de întrebări și răspunsuri, nu voi fi acuzat de „erezie” sau (ptiu! piei, drace!) de „satanism”? Nici vorbă de așa ceva. Având o conotație polemică, conferința a trezit interesul studenților, doctoranzilor și profesorilor, declanșând o dezbatere liberă, firească într-un spațiu universitar. Apoi, Librăria „La două bufnițe” a organizat o sesiune de autografe pentru mai multe dintre cărțile mele apărute la Editura Polirom.

18 mai

Am văzut, de asemenea, o mare expoziție de sculptură contemporană românească. Spațiul „ecorșat”: „la Cazarmă” ‒ o veche cazarmă austriacă. Seamănă cu spațiul de expunere de la atelierele „Malmaison” din București. La expoziția de la Timișoara ‒ zeci de participanți, printre care: Paul Neagu, Mircea Roman, Aurel Vlad, Marian Zidaru, Peter Jacobi, Andrei Cădere, Grupul timișorean „Sigma” (Constantin Flondor, Doru Tulcan, Ștefan Bertalan etc. Curator: Sorina Jecza). Se spune că, peste câteva zile, expoziția va fi vizitată de președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier.

În fine, chiar înainte de a pleca la aeroport, reușesc să văd în fugă o expoziție de neratat: „Cultura Cucuteni ‒ apogeul artei preistorice europene” (Palatul Baroc). Expoziția urmează să se deschidă abia peste o zi, dar, datorită bunăvoinței directorului Muzeului de Artă, Filip Petcu, reușesc să vizitez expoziția în curs de amenajare.

În primul rând, mă fascinează statuetele neolitice, idoli reprezentând-o pe zeița-mamă: argilă arsă, cu culori de bun-gust (ocru și galben-nisipiu), forme și desene preistorice, obiecte rituale sau amulete nu mai mari decât o palmă, femei cu fesele și coapsele foarte mari, simbolizând fertilitatea și darul de a da naștere omului, tuturor ființelor și lumii întregi (l’origine du monde). Steatopigie se numește depunerea abundentă de grăsime în zona fesieră (din greaca veche: steato = grăsime și pyge = coapsă). Mai pe românește spus: zeițe/amulete cu șolduri mari.

Desen de Victor Brauner, 1945

Față de civilizația matriarhală a „vechii Europe” – cum a fost denumită de specialiști – coordonatele culturale și cultuale ale continentului s-au modificat radical în mileniile IV-III î.e.n., odată cu invazia valurilor succesive de populații indo-europene. Triburile de călăreți războinici au impus în Europa (dar și în India și Iran) structura lor socială patriarhală, în dauna celei matriarhale, economia pastorală, în dauna celei agrare, un panteon dominat de zeități masculine, în dauna celor feminine, cultul Zeului-Tată-Cer, în dauna celui al Zeiței-Mamă-Pământ. Acești călăreți războinici, păstori și vânători, au adus, de asemenea, cu ei confreriile masculine (Männerbünde), inițierile militare și cultul eroului războinic. Așa a devenit Terra o „planetă a bărbaților”.

„Papesa” acestei teorii de antropologie culturală și de istorie a religiilor a fost cercetătoarea Marija Gimbutas (americancă de origine lituaniană), arheolog, antropolog și profesor la University of California (UCLA), cu bine-cunoscuta ei carte The Goddesses and Gods of Old Europe, 7.000 to 3.500 BC: Myths, Legends and Cult Images, apărută în 1974. Așa bine-cunoscută cum este, lucrarea încă n-a fost tradusă în românește, cu toate că spațiul cuprins între Carpați, Dunăre și Marea Neagră a fost considerat, cu cuvintele ei, „vatra a ceea ce am numit Vechea Europă”.

Expoziția „Cultura Cucuteni” va dura la Timișoara până la 30 septembrie, când se va deschide o mare expoziție „Constantin Brâncuși”. Nu se putea gândi o continuare mai nimerită. Timișoara a rămas ceea ce a fost: un oraș civilizat, locuit de oameni civilizați. Beneficiile capitalei culturale europene se văd (și se aud) la tot pasul. //