Timișoara - Pagini de Jurnal -

„Adevărata viață e absentă. Nu suntem în lume”, scria Rimbaud acum exact 150 de ani, în 1873. Nu doar lumea ne-a devenit imposibilă între timp - până și corpurile noastre ne-au devenit imposibile, spune Ghenie.

31 martie.

Notez rândurile astea în drum spre Timișoara, de la 17.30 o să am un pre-concert talk cu Gabriel Bebeșelea la Filarmonica „Banatul” despre cuvânt versus sunet. El va vorbi despre Wagner & muzicienii lui, eu, despre Nichita Stănescu & poeții mei.

2 aprilie.

Am vorbit, printre altele, despre cât de mult m-a intrigat că, în anii lui finali, Mircea Ivănescu l-a rugat pe Matei Călinescu să-i aducă o înregistrare cu Tetralogia lui Wagner - și nu Chopin sau Beethoven, infinit mai prezenți ca intertext în poezia lui.

Gabriel, vorbind despre Wagner, a observat că în Tetralogie căderea Valhallei se produce tehnic prin scăderea unui ton: începutul Aurului Rinului e în Mi bemol major (tonalitatea trinității, a imperialului, a divinității), în vreme ce după arderea Valhallei se trece în Re bemol major. Ceea ce mi-a amintit de ceva ce spune Platon atât în Legile, cât și în Republica: schimbarea unui singur ton în muzică are puterea de a schimba legile esențiale ale societății & de a doborî guverne. Ei bine, iată că are puterea de a doborî nu doar guverne, ci și Valhalle. E, poate, cel mai tulburător elogiu adus forței enorme a muzicii. (La Platon, cu atât mai credibil cu cât e cu totul à contrecœur, cu o ostilitate radicală față de muzicieni.)

Eu am mai vorbit la final, când Gabriel a propus să vorbim și despre antisemitismul lui Wagner, și despre cum iubirea lui Fanni Gyarmati, soția lui Radnoti Miklos, a făcut literalmente să se întoarcă poezia din mormânt. Fanni & cei ca ea sunt aceia care dau tot sensul artei - mai mult chiar decât artiștii.

După concert, în cabina lui Gabriel, instrumentiștii veneau să-i mulțumească, uluiți că - grație lui - reușiseră să cânte ceva atât de dificil precum Der Ring ohne Worte. Gabriel pur și simplu trăsese după el o sută și ceva de muzicieni în regiunile ultime ale frumuseții, acolo unde el trăiește în mod natural. Iar acum veneau cu toții, metanoizați de frumusețe, să i se confeseze (în cel mai mistic sens) - și să declare că mai vor.

(Epifaniile dau adicție. Iar frumusețea e cea mai adictivă.)

Și tot în cabina lui, când fuseserăm doar noi doi înainte de concert, Gabriel îmi arătase febricitat notațiile lui pe partituri.

— Uite, aici apar flăcările. Vezi? Până și notele lui Wagner par aici niște flăcărui.

Și chiar îi dansau flăcărui la capătul degetelor, când îmi arăta asta.

Mi-a arătat apoi și valurile Rinului, vizibile și ele inclusiv grafic în partitură. Însă nici măcar Rinul wagnerian întreg nu a putut stinge flăcările lui Gabriel. 

Horia Patapievici era și el la Timișoara, își lansa la Bookfestul de aici Despre viață, destin și nostalgie. L-am așteptat după lansare până când a semnat autografele (coadă uriașă, probabil vreo sută de oameni, a durat vreo două ore să semneze toate cărțile), apoi am mers la cafeneaua târgului. Horia, obosit cum nu l-am văzut niciodată. Infernul medical al ultimilor doi ani l-a torturat cumplit.

(La despărțire, când l-am îmbrățișat, mi s-a rupt inima când i-am simțit umerii atât de slăbiți.)

Însă lumina din ochii lui obosiți era intactă. Dacă își poate păstra cineva lumina după asemenea cantități de infern, infernul aproape că nu există. Omnia quae sunt lumina sunt. Sigur că da, Erigena. Iar Horia ilustrează asta fără rest - ca un corelativ obiectiv uman.

28 aprilie.

Din nou la Timișoara, chemat de Tudor Crețu la festivalul lui, LitVest. Am venit cu Bla Bla Car, pe o dubiță condusă de un șofer care e membru pătimaș AUR. Mi-a ținut, vreme de trei ore, un curs scurt de istoria partidului AUR (chiar așa îi spunea mereu, „partidul AUR”, cu enorm respect & afecțiune) - explicându-mi de ce e unica șansă a României. Îmi trata contraargumentele cu îngăduință, spunându-mi că eu, ca scriitor & profesor, nu cunosc România reală. M-a informat că până în octombrie vor reuși să producă o revoluție reală în România. Revoluție în sensul tare al cuvântului - pentru care, m-a asigurat, era dispus să moară. Avea numărul meu de telefon din aplicația Bla Bla, așa că m-a informat că va reveni cu un telefon în octombrie, ca să vedem împreună că a avut dreptate.

La Timișoara, Tudor a organizat pentru Burhan Sönmez, Erkut Tokman & cu mine trei întâlniri: cu liceeni de la Moisil, cu liceeni care studiază muzică & cu deținuții de la un penitenciar din Timișoara. Deținuții au reacționat extraordinar mai ales la confesiunile lui Burhan despre cele trei arestări ale lui în Turcia - toate trei cu torturi bestiale, dintre care ultima l-a dus în comă. Au întrebat, printre altele, ce dă cuiva forța să protesteze și după ce a fost torturat; dacă nu i-a fost frică, după zece ani de exil, să se întoarcă în Turcia (Burhan: „Sigur că mi-a fost frică; dar mai puternic decât frica e visul meu pentru o Turcie democratică; nu frica e importantă, ci puterea de a visa chiar și când ți-e frică”); care e mai dură, tortura fizică sau cea psihică? Dacă Turcia are acum vreo șansă să devină democratică, după alegerile din 14 mai.

Am mai vorbit despre descoperirea poeziei & a literaturii de către deținuți - și despre cum ea dă senzația (sau chiar certitudinea) libertății. Am văzut revista făcută de deținuți (Dincolo de gratii se cheamă), am văzut picturi & artefacte ale lor (cele din spatele nostru sunt făcute de ei), i-am văzut pe unii dintre ei la ore învățând să scrie & să citească. Genul de lucruri care te fac să-ți simți micul bovarism literar ca pe un moft - dar din care ieși, poate nu chiar paradoxal, cu credința în literatură ranforsată.

La masă, Burhan ne-a povestit cum la Cambridge (unde trăiește & predă de 20 de ani) a găsit un glonț pus demonstrativ pe capota mașinii.

„Un glonț încă nefolosit”, ne-a spus calm.

Torturile erau mai ales cu șocuri electrice prin electrozi legați de limbă - dar și cu violuri, cu jeturi de apă rece atât de puternice, încât îți striveau carnea, cu părinți obligați să-și violeze copiii etc.

„Pot ierta totul, dar nu pot ierta tortura”, a zis la fel de alb.

I-am spus lui Burhan că Vera Niculescu, care-i traduce în română cel mai recent roman, a observat că e pomenit frecvent arborele lui Iuda - pe care, după ce a terminat de tradus romanul & a venit la Timișoara, l-a găsit și aici proaspăt înflorit.

„Și eu am scris despre arborele lui Iuda în Transparența”, i-am spus lui Burhan.

Când am ajuns la penitenciarul din Timișoara, un deținut a citit începutul din Istanbul Istanbul ­- în care era vorba tot despre arborele lui Iuda. Burhan a întors capul spre mine & a zâmbit.

Am apucat, printre întâlniri, să fug și la expoziția lui Adrian Ghenie de la Pavilionul ISHO. Se cheamă Corpul imposibil & e prima expoziție personală a lui Ghenie la Timișoara, organizată de fundația Art Encounters. Nu era încă deschisă când am ajuns acolo, dar Diana Marincu, unul dintre sufletele esențiale de la Art Encounters, a venit să-mi deschidă. E colosal ce face Art Encounters pentru Timișoara în anul Capitalei Culturale Europene: Brauner, acum Ghenie, va fi Bienala, apoi Brâncuși.

Ghenie e splendid - Pasărea de noapte mă va bântui multă vreme: un fel de Joker cu capul în ebuliție stă hipnotizat în fața unui laptop MacBook Air (ca ăsta pe care scriu acum); din laptop ies spre el limbi de informații policolore, care-i intră în cap & îl topesc cu incandescența lor enormă; din capul semitopit al Jokerului ies limbi care pipăie, precum ale șerpilor & șopârlelor, ecranul laptopului. Asta e lumea noastră: un fel de Pentecost digital, deopotrivă policolor & negru, ale cărui limbi incandescente ne topesc creierele & corpurile. „Adevărata viață e absentă. Nu suntem în lume”, scria Rimbaud acum exact 150 de ani, în 1873. Nu doar lumea ne-a devenit imposibilă între timp - până și corpurile noastre ne-au devenit imposibile, spune Ghenie.

M-am întors tot cu Bla Bla Car - de data asta, un TIR tăcut (șoferul, nu mașina) (de fapt, și șoferul, și mașina) care m-a lăsat în parcarea Hornbach de la ieșirea spre autostradă. Am mers pe jos până în Terezian, ca să mă dezmorțesc. Și ca să văd străzile adolescenței mele (cele cartografiate în Transparența). Am urcat viaductul, care în adolescență mi se părea gigantic; din vârful lui eram la înălțimea clopotniței bisericii de lângă blocul surorii mele, Ramona. Am privit atent clopotnița, mânjită de mierea dulce-roșiatică a asfințitului. Acoperișul ei rotunjit arăta ca o enormă bobină luminoasă, străduindu-se să-l genereze pe Dumnezeu. //