Pe aceeași temă
Cea mai scumpă cafea din lume o beau la Timișoara, la librăria la Două Bufnițe. Oamenii ăia nu vor niciodată să îmi ia bani, mie mi se face pe loc rușine și repede, repede cumpăr niște cărți de-mi iese cafeaua la 200 de lei. Ha ha ha!
La Două Bufnițe e un loc magic, peștera lui Aladin cu cotloane, unde poți sta comod și citi fără să te bată nimeni la cap, cu copii jos, în cerc, încântați de știu eu ce poveste grafică duminică dimineața, o librărie cu extensii de expoziții (cărți recomandate de artiștii din Serbia, Ungaria și România, participanți ai expoziției despre Anii ’90), colțul Brâncuși, evenimente, lansări, discuții, concerte. Acolo, mereu se întâmplă ceva. De-aia și trec instituția asta la zona de arte vizuale de care mă ocup în seria asta de articole…. Toate marile evenimente de artă din Timișoara au avut cumva un loc, o sală sau o saloaie (ca la Cazarma U) cu albume de la Bufnițe.
Campus creativ
Nu mai știu exact când l-am cunoscut pe Alex… era student și se implicase într-o campanie de conștientizare a problemelor colegilor lui cu handicap motor care trebuiau duși pe brațe în amfiteatre. Am primit un email și am făcut desenele solicitate imediat și fără mari discuții… și de-aia am și rămas în relații amicale. După aia l-am întâlnit în diverse contexte, mai ales de mediere culturală și de educație. Oare la CiviCultura? Cu Miha și cu Ionel… probabil. CiviCultura se bătea să deschidă curțile școlilor nu doar pentru fotbal, ci pentru cultură.
Alex a terminat studiile și coordonează acum UPT Campus Creativ, o platformă de proiecte culturale a Politehnicii… și când zic proiecte culturale (discuții, proiecții, dezbateri, expoziții) zic și arta contemporană. La Politehnică. Dacă treceți prin față la Electro și vedeți o chestie cu țepi, ca un arici portocaliu, să știți că e sculptura gonflabilă a lui Steve Messam, un artist englez care populează temporar cu obiecte de genul ăsta tot felul de clădiri din lume….
Campusul Creativ folosește și refolosește hale și clădiri neglijate, sau uitate de-a dreptul, spațiul public sau, ca în cazul obiectului gonflabil, cozorocul unei intrări de clădire. E suficient să arunci un ochi pe pagina lor de Facebook să vezi ce activitate susținută e acolo. Și, mai ales, faptul că va rămâne ca platformă și după ce Capitala se va încheia.
Din Penthaus nu se văd homeleșii
Altă chestie e ARChA, adică una dintre primele clădiri ale Politehnicii, o fostă cantină vândută pe 3 lei în anii ’90 și exploatată ca discotecă mulți ani. Acum și de discotecă e nevoie. Dar de educație și mai și. Politehnica a recuperat clădirea, arhitectura și campusul și-au intersectat viziunile și acum spațiul e o Arcă. Arhitectura inițială a fost dezgropată de sub betonarea și termopanizarea tranziției. Clădirea a fost redesignată ca spațiu de expoziție, dezbatere și ateliere. Ateliere, adică printare 3D, chestii… Eu m-am nimerit acolo când se întâmpla FAST, adică Festivalul național al școlilor de arhitectură. O grămadă de tinerețe.
Să fii arhitect în țara asta e ceva și mișto, dar și teribil de greu…. De artiști nu moare nimeni, de arhitecți are nevoie toată lumea. Dar puterea vine cu răspundere. Ce construiești? Cum construiești? Cui construiești? De asta ARChA, care va discuta, dezbate și expune arhitectura contemporană, este, în opinia mea, un loc esențial.
Alte puncte de țesătură
Despre cea mai mică galerie de artă din România, aflată acum la Timișoara, citiți în textul din josul paginii, scris de fondatorul proiectului. Ce e interesant este că Raft e găzduit de MV Sciart, o galerie de artă contemporană, de fapt o galerie de proiecte (că nu e cu vânzare) localizată în Politehnică. Asta este foarte tare. Nu mai există undeva în România așa ceva. De obicei, campusurile la noi construiesc sau găzduiesc biserici, nu galerii de artă. În plus, contemporana MV Sci art îmbină știința cu arta și face proiecte mixte, multimedia. Unele pe fonduri norvegiene, pentru că, stimați cititori, arta nu doar consumă bani, ci și aduce bani. Marele pariu al Mirelei Vlăduți, fondatoarea și directoarea galeriei, este publicul studențesc. Studenții sunt cel mai ciudat public. Ai zice că tinerețe, curiozitate, sete de cultură, revoltă, avangardă, experiment, totul e ceva atractiv pentru cineva tânăr, utopic, entuziast… dar realitatea e întotdeauna în altă parte.
Deocamdată, cu afluența studenților lucrurile nu sunt geniale, dar progresează bine. E nevoie de timp, de nervi, de bani și de colaborare… Eu îmi aduc aminte de o instalație, casa-sera-neon-cu plante stroboscopice a Andrei Medar, extrem de spectaculoasă și electric reală, în contextul încălzirii globale și al extincțiilor permanente.
Faber
Faber e un cluster de firme și chestii creative adunate într-un loc de niște designeri și arhitecți deștepți, care nu doar că au pus bazele unui proiect pe termen lung, dar au reușit să pună ban cu ban, să ia împrumuturi și să cumpere terenul de dedesubt.
Dar despre asta data viitoare. //
