Pe aceeași temă
Am scris seria asta de articole despre Timișoara artelor vizuale subiectiv, emoțional și deloc cercetat. Adică nu prea jurnalistic (Brîndușa mă poate lua de urechi la rubrica ei). Dar asta e relația mea cu Timișoara. Îmi amintesc emoții, momente, frânturi… nu milimetric, ci atmosferic… Nu pot să mă uit azi la ceva fără să îmi amintesc că acum 30 de ani…
În 1993, Aurelian Scorobete, un student ochelarist de la arte, cu părul lung blond atârnându-i pe umăr, a înfășurat cu ață doua ace și, la cererea mea, în fața unui public de nișă, mi-a tatuat pe umăr numele țării. Era prima ediție a „Zona”, cel mai cunoscut festival de artă cu corpul din regiune și la acea dată unul dintre primele din lume (Performa New York se va inaugura prin 2006). Mi-am tatuat „România” pe umăr ca semn de distanțare de regimul Iliescu (care mă marcase ca pe-o vacă cu brutalitatea mineriadelor lui).
După 30 de ani m-am reîntâlnit cu Adrian, cel care m-a tatuat în 1993. Nu mai e blond. Dar mai are ochelarii. În 2003 am scos cu laser tatuajul. Dar aia e altă poveste.
Zona 1-4 și Zona&
La închiderea oficială a Capitalei Culturale, în paralel cu megaconcerte (care au adunat mii de oameni în Piața Unirii), curatoarele Magda Radu și Corina Oprea au revizitat festivalul Zona și extraordinara arhivă a Ilenei Pintilie, inițiatoarea și fondatoarea lui. Un omagiu adus unor timpuri eroice…
Muzeul Miklosi a fost tăiat în două de o structură diagonală, un soi de gard penetrabil pe care atârnă fotografii alb-negru și monitoare cu happeningurile anilor ’90. Polonezi, unguri, sârbi, bulgari, armeni, români. Zona (Europa de Est), prima ieșire regională din izolarea pe care regimul comunist o impusese artei și culturii de la noi. La baza structurii sunt câteva vitrine cu scrisori și scenarii desenate, poze, note fugare pe invitații, indicații de ultimă oră, chestii din vremurile de dinainte de digital, internet și telefon mobil.
O comoară
Ileana Pintilie a făcut prima ediție Zona la Muzeul care urma să fie de artă (și 3 decade mai târziu să acomodeze pe Brâncuși). Pe vremea aia, clădirea era o secție a Muzeului Banatului și se afla în restaurare incertă. Era între ceva și ceva. Instituția de specialitate a leșinat în contact cu arta contemporană (și, în consecință, curatorul a pierdut șefia secției de artă). Așa că trei ani mai târziu, în 1996, Zona 2 s-a mutat la secția maghiară a Teatrului. Festivalul era rejectat pe măsură ce instituțiile noastre de cultură se osificau la loc. În 1999, Zona a ajuns la Memorialul Revoluției… La fiecare trei ani, calvarul convingerii noilor birocrați, lipsa memoriei și a înțelegerii practicii contemporane, infernul ștampilelor etc. Îmi aduc aminte că odată, la telefon, Lia i-a propus Ilenei că dacă nu se poate și nu se poate, la dracu’ cu bugetele și dosarele, și mutrele de beton care nu înțelegeau nimic, „hai să facem festivalul la telefon, îți povestim ce-am face dacă am fi acolo…”.
Ce vreau să spun este că Zona și Sigma sunt pilonii unei zone experimentale care, pe bune, este brandul Timișoarei și ar trebui să ocupe cel puțin un etaj din Muzeul de Artă. Arhiva Ilenei ar trebui să fie un centru de cercetare în artele performative finanțat de stat. Un loc în care să vină lume din toată lumea.
Performance art ca mediu artistic s-a globalizat, are o istorie și rafturi de volume. Și lucrări în toate marile muzee ale lumii. Și în regiune găsiți performance art în colecțiile Muzeului de Artă din Cracovia, și la ăla din Lubljana, și la ăla din Zagreb. La noi… Dacă conduceam eu Muzeul Național sau pe ăla din Timișoara cumpăram toată structura cu poze și monitoare, și vitrine cu tot, și o reconfiguram pentru display permanent în sălile muzeului.
Ce comoară avem și nu ne pasă…
Arta corporală s-a hibridizat și internaționalizat. Cum s-a văzut și acum la Zona&, când adus la zi pentru generațiile de astăzi Performance art înseamnă dans (Serafine1369 din UK), poezie performată-spoken word (Elvisey Pisica), muzică-instalație (Ilych, Ucraina-Germania) sau video-performance (Quarto, Brasil-Suedia).
Contexte și recontextualizări
În 1993, corpul era radical și mai puternic decât orice alt material artistic. Pe străzile din Timișoara corpurile au oprit tancurile și s-au sacrificat ca eu, noi să fim liberi. În 2023, după pandemie și cu războaie care bat la ușă, corpul (artistului) e din nou radical…
Am fost invitați Lia Perjovschi, Doru Graur, Ion Grigorescu și cu mine să ne revizităm lucrările din 1993. Ion a făcut un film care deconstruiește Oedipul, când a săpat o groapă (orice construcție începe cu o gaură) în care a sculptat din pământ un Sfinx în jurul căruia a performat un ritual cu fiul și cu fiica lui. Povestea „de ce-ului” este o performanță. Artistul e bătrân și obosit, vorbește greu, ochii stau să se închidă…
Doru Graur a schimbat imposibilitatea discuției cu Europa din 1993, când în piața publică, închis într-o cușcă de metal, vorbea cu un radio pus pe posturi occidentale „Hello! Hello! Europe Do you hear me? Hello! Hello!…”, de data asta a interpretat ironic marșurile și paradele militare în vogă astăzi.
Lia și cu mine am făcut două lecturi performative despre contextul politic și social din 1993 care ne-a împins la performanțe fizice și cel de acum care ne face să refuzăm performance-ul clasic cu aplauze și reflectoare, spectacol, sclipici și decor teatral. Orice workshop cu discuție publică e pentru noi mai performativă și mai adevărată decât orice spectacol.
În 1993, Lia și-a făcut un dublu, o păpușă după mărimea ei pe care a izbit-o de toți pereții și de tot publicul copiindu-i poziția, după cădere. În 1993, ne certam și ne acuzam unii pe alții cine a fost de vină, dictatura, mineriadele… dădeam vina pe Ceaușescu și pe Iliescu. Ani mai târziu, încă ne izbim de pereți și încă credem că un singur om din vârf e de vină. Sau că trebuie el să schimbe în bine și educația, și prețul muștarului. Când, de fapt, trebuie să ne implicăm, fiecare, trebuie să reacționăm, trebuie să participăm. Dacă nu vrem ca viitorul om din vârf și sistemul lui de după 2024 să ne facă să facem alte tatuaje.
Timișoara, întâlnirile
Surpriza a fost că spațiul de discuție de la Muzeul Miklosi s-a umplut-ochi cu tineri veniți din toată țara să prindă măcar o parte din expozițiile, seminarele, discuțiile și concertele care se suprapuneau și se intercalau tot weekendul de-a lungul și de-a latul Timișoarei. Cu ocazia Zona&, s-a lansat și un foarte bun catalog Zona. „Ileana Pintilie Zona Festival” antologhează toate edițiile de până acum, prezintă punctele de vedere ale artiștilor participanți despre ce înseamnă, ce este și cum se transformă Performance Art. Cartea este o arhivă în sine și ar trebui să ajungă în toate bibliotecile liceelor și universităților de artă, comunicare și… de științe politice. Produsă de PUNCH, o veți găsi în curând în librării sau o veți putea comanda online. Merită! Există cinci sau șase cărți de referință despre arta contemporană românească. Asta este una dintre ele.
Capitala Culturală Timișoara 2023 s-a încheiat și a fost un succes. A fixat un standard de profesionalism. A impus viziuni pe care se construiesc politici. Centrul de proiecte. Cum sună? Proiecte, nu tablouri… A găsit un mod de gestionare care nu a gâtuit expresia artistică. A câștigat sau statuat spații pentru cultură. A arătat că exista public, interes și nevoie pentru artă contemporană.
În opinia mea, Timișoara culturală de abia acum începe...
Probabil, niște energii, bani și spații se vor pierde. Posibil, și idealuri, și direcții. Și oameni. Dar principalele motoare culturale vor rămâne. Unul dintre artist-run-space-urile celebre din Timișoara. Indecis și-a pierdut spațiul. Altă instituție celebră, Baraka, și-a găsit unul mai bun. Cazarma U va deveni probabil un hotel glamour, Garnizoana va rămâne un spațiu de expoziții mai improvizat... Muzeul Tramvaielor va continua să găzduiască artă și târguri de carte de artă, și peste drum se va face (cândva) Multiplexul… Palatul Ștefania, Faber, Halele Azur, Kunsthalle Bega, Galeria Jecza, Simultan, ARcHa, MV Sci-art , Balamuc, Contrasens, Bufnițele vor rămâne.
Art Encounters (fundația, bienala și spațiul de expoziții) va rămâne cu siguranță. Și își va vedea profesionist de treabă. Până la următoarea bienală are programul plin (acum, de exemplu, are o bună expoziție Ioana Nemeș, artista dispărută prematur). Aici e momentul să fac niște corecții la articolele mele precedente. AE a descoperit și folosit pentru prima dată spațiile Cazărmii U sau ale Muzeului Miklosi. Numai cei care fac descoperă.
Până la urmă e destul de clar, principalul festival de arte vizuale din București se numește Safari, iar în Timișoara, Encounters (întâlnire). E o diferență calitativă și despre rolul și înțelegerea artei.
Timișoara 2023 la nesfârșit
Ăsta este sloganul încheierii capitalei culturale. Pare patetic, dar nu este. Tramvaiul desenat de mine în februarie încă se învârte în oraș. O parte din desene s-au dus. Dar alea de partea cu ușile, pe unde urcă călătorii, încă rezistă. //
Manuel Pelmuș și Anton Skaaning au recoregrafiat o antologie din performanțele Festivalelor Zina 1993-2002.
Ps: La prima Zona, Anton încă nu era născut.
