Timp si inteles

E un moment fast pentru autoare si o sarbatoare a poeziei aparitia, la Humanitas, în conditii grafice exceptionale, cu un frumos portret semnat de Mihu Vulcanescu, a volumului Refluxul sensurilor. Poeme noi* de Ana Blandiana. Cu atat mai mult cu cat, aproape simultan, i-a aparut în Italia, în eleganta colectie de poezie a editurii Donzelli, volumul antologic bilingv Un tempo gli alberi avevano occhi** tradus si ingrijit de poeta Biancamaria Frabotta si profesorul si traducatorul Bruno Mazzoni. Selectia facuta de traducatori reda in racursi un portret liric complet si sugestiv pe care comentariile lor, ca si frumoasa arta poetica a Anei Blandiana (la baza o conferinta dedicata lui Eugenio Montale), il fac cu atat mai accesibil cititorului italian. Volumul, excelent tradus si articulat pe temele mari ale poeziei Blandianei publicate pana in anul 2000 (dispunerea poemelor e cronologica), mi-a sugerat o baza de lectura comparativa pentru noul volum de la Humanitas menita a evidentia in opinia mea ideea ca poezia, fiind rescriere, e reconstructie in acelasi timp din temelii, atunci cand e vorba de un/o mare poet(a).

Acum e pace. Zeii sunt poeme

Marcand un timp ce curge altfel decat timpul nostru cotidian, irosit cu graba si ancorat in prea terestre ocupatiuni, poezia Blandianei poarta cu ea un elan transfigurator, invinge inertii si da lumii de cuvinte acel aer suprafiresc de taram vecin cu ingerii care te incanta, te captiveaza, te ajuta sa regasesti in tine sursele unei posibile transcenderi. Tema timpului este marea tema a cartii, ca raport intre timpul istoric si eternitate ("timpul latindu-se ca o pata de petrol/Pe suprafata limpede a eternitatii"), ca inaintare spre "tandra putere a mortii", ca spirala rasucita asupra ei insasi - pentru care samanta e imaginea perfecta - ca degradare a celor pamantene, cuprinse de torpoare, regresie intr-un soi de inradacinare, intelenire, ce face zborul imposibil ("Arborii isi pierd penele,/Fluturii vaslesc prin tarana aburinda/si se inradacineaza usor"). Un semn al degradarii e si amestecul regnurilor, confuzia starilor de agregare, reflex material al confuziei criteriilor. "O pasare vaslind/ca si cum si-ar pipai/Drumul cu aripa/intre peretii capitonati ai universului" (poemul In absenta sunetelor) devine imaginea concentrata a suspendarii intr-o semiinaintare, lentoarea fiind simptomul esential al unei apocalipse ce refuza sa se implineasca, desi se prefigureaza la tot pasul. Cazuti pe pamant, supusi imbatranirii ca si oamenii, ingerii si-au pierdut deopotriva darul Bunei Vestiri, ca si pe cel prevestitor al apocalipsei (Ingeri batrani), cuprinsi de o oboseala ce pare a fi contaminat intregul univers. Reluand imaginea dintr-un poem mai vechi (Cadere, 1979, p. 56, in Un tempo...) in care ingerii sunt dusi incolonati spre a fi judecati in piete, atunci ca si acum cu un aer somnambul, cu priviri dormitande, nedezmeticiti de plonjarea intr-un taram strain, ei sunt de asta data surprinsi pe cale de a fi ingropati la radacinile unor aripe scufundandu-se in pamant. Un fel de naufragiu in trepte, a carui ultima consecinta e identificarea lor cu oamenii. La randul lor, parca purtati de obscura amintire a identitatii lor pierdute, acestia se imbulzesc la garderobe in cautarea de aripi pentru o incerta desprindere, in timp ce aceia ce nu si le-au pierdut inca si le ascund grabit sub vesminte, nepregatiti si unii, si altii pentru judecata ce va sa vina inutil, intrucat indelung amanata. E o constanta a poeziei Anei Blandiana proiectia in fiinte si obiecte prin ochii carora lumea se vede altfel, fie ca e vorba de ochiul unui cal inaintand cu botul prin iarba, fie ca e vorba de arbori, de o frunza, de pietre, de seminte, de mare, de pleoape de ape, de craniul unui despot, de ingeri. O metamorfoza benefica pentru a citi lumea mereu din alt unghi, peste care plonjeaza nelinistitor intrebarea daca cel care priveste nu e la randu-i privit si, daca e asa, cine e ochiul/si, mai ales, ce vede. Cu cadente de val batut in tarm nisipos, poemul Sa fii stanca in mare (autoreplica la Fruntea mea, p. 140, in Un tempo...) reda grafic scurgerea timpului printr-o clepsidra, transpunand sensul unei miscari oscilatorii intre pierdere, imputinare, pe de o parte, si rezistenta, fixare a timpului, ramanere, urma, pe de alta. Imaginea apare purificata prin identificarea in poezia Scrum - adevarata proba de virtuozitate - cu insasi substanta timpului perceputa ca un fel de stingere-iluminare, presimtire a "unui ultim acum," a "binelui ce va sa vina,/ pe cel mai inalt meterez/ suit inspre noaptea vecina" (Si totusi). Mai multe poeme evoca Ziua aceea, glorificare, sub semnul luminii line, a arderii de tot care te indeamna sa nu mai amani, sa ceri, ca pe o izbavire, dezlegarea: "sunet si vuiet, scanteie/ si scapat,/ Lumina lina ce se consuma/ Si se face scrum./ Pe pamant si in cer/ E noaptea-soroc/ In care totul se ia de la capat: Du-ma/ Acum". Jocul cu moartea se traduce prin incantatii delicate in care intregul univers e invocat prin materiile lui cele mai suave, de esenta blagiana, sa participe la ritualul stingerii ("fiti langa mine/Cand iata ca scapat") ca in frumosul Cantec, incheiat eminescian ("plangeti norocul/ cel stins de a fi"). Alta data (Dulap pictat) ia forma unui joc galant amintind de jocurile de umbre sau de ritualurile macabre dintr-un cunoscut film bergmanian. Un sonet, Secret degradat, identifica templele in ruina cu un "superb schelet al timpului, mai pur/ Decat fusese viu, ascuns in carne,/ Vuiet de mari secate si de goarne,/ chemand la lupte stinse imprejur". O lume care se retrage din propria-i istorie, identificandu-se deci cu un soi de esenta a sa, cu o nemiscare primordiala in care s-au retras toate, un fel de suspendare a sensurilor - "Sufletul vremii nu mai are vreme/ Sa isi mai ia un nume si un chip" - in absenta oricarui spectator care ar mai putea asista la ipotetice si improbabile minuni.

Exista un zeu care se crede cuvant

Aceste variante de apocalipsa tacuta si lipsita de dramatism, infaptuita firesc, de parca ar sta in firea lucrurilor pervertite de istorie, ne confrunta cu perspectiva unei retrageri a sensului din lume si o refugiere a lui in singura limba care mai poate fi priceputa, cea a poemului. Implorand "dezlegarea" de orice legatura cu lumea timpului care macina si duce cu sine (in cele din urma o dezlegare de sine, spre care tanjea poeta in mai vechiul poem Legaturi, p. 36, in Un tempo...), ea se simte in fata paginii albe ca in fata unui inceput, acceptand ca unica vinovatie pe aceea de a-l corupe scriind. Un misterios zeu, "zeul incitator", captiv in centrul lumii pe care o genereaza rostind cuvinte - "in limbajul crepuscular, in centrul neantului sfant" -, se identifica treptat cu cuvantul insusi (Exista un zeu care se crede cuvant), urma - pecete a propriei rostiri. Asa cum lumea exista doar in masura in care e rostita de acest zeu (un fel de Apollo reintors, invocat intr-un poem din 2000 - p. 156, in Un tempo... - cu incantatii ce amintesc de Emil Botta), nimic din ce nu e scris nu exista; doar ce lasa o urma are drept la existenta, timpul insusi al vietii se masoara prin puterea scrisului de a face sa existe in calendar doar zilele care ii sunt consacrate. Mai mult decat atat, timpul insusi incrusteaza pe trup mesaje, trasformand pielea in pagina, inlantuind trupul ca o platosa, invelindu-l ca pe un cocon (poezia Op), prinzandu-l in plasa de hieroglife, destinate unui necunoscut descifrator. Frumoasa aceasta imagine a poetului invelit in litere si cuvinte, care ne trimite spre a doua tema esentiala a volumului: in ce fel se infiripa si dureaza un sens. Reflectia intrebatoare asupra a ceea ce e poezia e o constanta la Ana Blandiana, formulata uneori aforisitic ca la Novalis in Fire de polen, dar folosind adesea poezia insasi pentru a cobori la radacinile acestui miracol, incercand sa-l surprinda chiar in clipa in care e pe cale de a se revela. "Lasat in urma de timp", fiinta "incarcerata in propria-i aureola", poetul e in interiorul acestei mitologii predestinat frumusetii al carei prizonier este. Inchis in platosa poemului ca printr-un legamant cu eternitatea, aceasta-i este nu haina, "ci scheletul extras dureros/ si asezat deasupra carnii ca o carapace,/ cu lectia testoaselor/ Care astfel supravietuiesc/ Lungi si nefericite/ Secole". (Fara sa stie) Tema intelesului e conceputa in concordanta cu poetica blagiana ca avansare spre misterul de neelucidat (ci doar de potentat). O cale de a-l explora era pentru poeta identificarea imaginara cu diversele forme ale existentului, asa cum am vazut mai sus. De obicei, cel care asuma cautarea stie intrebarile potrivite, dar nu si raspunsurile. Metafora care exprima perfect nestarea sensului este cea a reverberatiilor din crestetul unui val: pe masura ce inseamna drumul, ele il si sterg, joc inselator in care sensul ramane incert (Intelesurile). Imaginea evoca inganarile din poezia eminesciana sau rimele in ecou din cea blagiana. Dar, pe cand la Eminescu si Blaga sensul se perpetueaza linistit in propria-i matca, multiplicandu-se identic cu sine, ca intr-o sarbatoare a existentului, la Ana Blandiana intervine ruptura dintre intrebare si raspuns, suspendand sensul nelinistitor. Poemele din acest volum nu mai stau sub zodia uimirilor si mirarilor, a inocentei intrebatoare si increzatoare, precum in poezia inceputurilor poetei, ci sub cel al acceptarii inseninate a reluarii intrebarii in absenta raspunsului, a sensului amanat. Poemul final al volumului vorbeste despre sensul care, precum apa, ia forma vasului ce-l cuprinde, care creste spre inteles plamadindu-se din substanta trecatoare a clipei si a disponibilitatii celui care ii vine in intampinare (Acest poem). Exista o importanta dimensiune reflexiva si autoreflexiva in poezia Anei Blandiana, o solemnitate a rostirii si un melos inconfundabil. Am putea vorbi si de un tip special de sublimare a eticului, de puterea poeziei Blandianei de a dezvraji lumea de raul ce il contine si de a da imaginii corp muzical. Poezia sa a pierdut in acest volum din emfaza, pentru a castiga in esentialitate, transparenta si smerenie, tinzand spre simplitatea pietrei slefuite care isi revela in stralucirea dobandita potentialitatile ascunse. Dar, nimic definitiv in aceasta adastare. Poezia ei e mai aproape de o dezvaluire in trepte a sensurilor, pentru care metafore sunt cea a somnului din somn (o frumoasa replica, as zice, la Lacustra bacoviana), a locuirii unei varste de catre alta, a deschiderilor sau inchiderilor succesive, ca in burta unui peste urias care a fost inghitit de sau i-a inghitit pe altii. Imaginea traduce altfel acea reversibila alternanta dintre o autogenerare si o autodevorare, o miscare intre ipostaze contrarii pe care o anunta o poezie ca Armura, 1981 (p. 114, in Un tempo...), in care ingerul cel bun si cu cel exterminator se concureaza, locuindu-se unul pe altul. Exista deci o legatura intre anamorfozele pe care ni le propune autoarea si o poetica a sensului care se destrama sau se preschimba inselator, pe masura ce ii slefuim suprafetele. Sperand sa il obligam a iesi la suprafata, uitam, pare a ne spune poezia Anei Blandiana, ca el traieste mai ales din intredeschideri, se adaposteste in interstitii.

* Ana Blandiana, Refluxul sensurilor. Poeme noi, Humanitas, Bucuresti, 2004, 139 pp.
** Ana Blandiana, Un tempo gli alberi avevano occhi. A cura di Biancamaria Frabotta e Bruno Mazzoni, Donzelli Poesia, Roma, 2004, 189 pp. (citat in text ca Un tempo...)