Tinerii actori şi „hopul“ maturităţii

Unii zic că tot de la an la an Gala HOP devine tot mai irelevantă, alţii, mai relativişti, se feresc de concluzii. Oricum, Uniunea îşi face treaba, ca şi Ministerul Culturii, care susţine financiar proiectul alături de Primăria Mangalia, precum şi alte instituţii publice naţionale care se implică rodnic (SRR, TVR).

Ediţia din acest an a fost una nici mai bună, nici mai rea ca acelea de dinainte. Cu plusuri (prezenţele prestigioase din asistenţă şi din juriu) şi minusuri (dezechilibrul fete-băieţi, din tabăra concurenţilor, nivelul jos al participanţilor, mai ales la secţiunea grup). Din cei circa 60 de concurenţi înscrişi la preselecţie, juriile care aleg în prealabil s-au oprit, cu îngăduinţă, la 20. Ei nu reprezintă nici pe departe nivelul general valoric al absolvenţilor şi nu trebuie să facem greşeala să conchidem generalizând. Ei sunt un eşantion care, cel mult, poate să ne spună mai multe despre interesul scăzut pe care-l are HOP printre tineri. De ce? Din lenea acestora? (Trebuie, nu-i aşa, să se pregătească învăţând texte noi, unele chiar obligatorii, să treacă prin emoţiile unui concurs etc.) Din cauza mizei poate prea mici a acestei competiţii, din perspectiva consecinţelor (nu urmează, decât rar, angajări sau roluri, directorii de teatru prezenţi fiind puţini şi din zone prea puţin performante)?

Ceea ce a surprins în acest an, însă, apropo de mize, a fost poate faptul că s-au calificat în general actori deja afirmaţi, ba chiar şi angajaţi prin teatre: Ştefania Dumitru (cea mai bună actriţă), Andreea Moustache (premiul juriului, „Sică Alexandrescu“), Andrei George Gherghe (cel mai bun actor), Diana Croitoru (Marele premiu „Ştefan Iordache“). Pentru ceilalţi, Gala a rămas o ocazie de debut, din păcate prost valorificată de cei mai mulţi. Mai întâi pentru că n-au învăţat încă să-şi aleagă repertoriul care să-i avantajeze, să-i pună în valoare şi să fie în acelaşi timp şi un bun pretext de recital. (Puţini dintre concurenţi ştiu să-şi construiască momente spectaculare rotunde, cu cap şi coadă, apte să convingă juriul şi publicul.) S-a apelat majoritar la lucrări literare incerte valoric sau doar prost alese, unele dintre ele resuscitate inoportun şi total inexplicabil, precum paginile nesemnificative din Rebreanu, sau poezia desuetă a lui Minulescu, sau colajele alandala din Ionesco şi Vişniec al fetelor din Craiova, altminteri foarte talentate, sau altele inventate ad hoc de paticipante cu veleităţi literare, autori obscuri, neofertanţi sau monoloage celebre, dar neinspirat plasate într-un context estival, precum acela din Ciocârlia de Anouilh.

Când alegerea a avut noimă, rezultatele au fost pe măsură, vezi excelentul text de Ion Sava, Paricidul, în bine cunoscuta manieră a autorului de a şarja pe marginea convenţiei teatrale, în discuţie la epoca sa şi nu numai, sau acela după Karel Čapek , Versiunea Martei, o reinterpretare surprinzătoare a unei parabole biblice, la care se poate adăuga şi monologul lui Ştefan Caraman, scris iniţial pentru o actriţă din Piatra Neamţ se pare, dar care a impus şi în interpretarea Raisei Ştiopoane din Cluj, care a trecut pe lângă un premiu. Simplitatea, vizată de mulţi, a devenit monotonie, aşa încât am ascultat (când am auzit) multe confesiuni din poziţia şezând a concurentelor. Alteori s-a exagerat cu „interactivul“, prost înţeles de către aceia care au crezut că demonstrează dezinvoltură tăbărând disgraţios pe spectatori, de preferinţă membri ai juriului. Au fost şi unele excese de vulgaritate menite să şocheze prin „îndrăzneală“ (eroare!), iar acei care au mizat pe o recuzită complicată au demonstrat, evident, că nu se pot prea mult baza pe ei înşişi şi că nici alte artificii scenice, fatalmente improvizate în condiţii de concurs, nu sunt utile. Cel mai bine s-a văzut asta la interpretarea textului obligatoriu ales de Cornel Todea, directorul artistic al Galei. Cum acesta a fost extras nici mai mult, nici mai puţin decât din romanul Cartea milionarului de Ştefan Bănulescu, o proză specială a anilor ´70, când exploda interesul pentru realismul magic, a fost cu atât mai stupid să vedem aduse în scenă roţi de maşină, căruţă sau alte vehicule, presupuse a fi fost în mintea autorului când ne-a spus povestea straniului călător care soseşte în ţinutul fantast Metopolis rostogolind o roată imaginară. Ca să nu mai vorbim de toaletele fetelor, vorbind despre „Iapa roşie“ sau „Generalul“, înrudit la oniricul Bănulescu cu personajul din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez. Mai cinstit a fost din partea acelora care şi-au declinat compatibilitatea cu propunerea, găsind o formulă spectaculară parodică, pe măsură, spre hazul general (vezi Bianca Ioan de la Iaşi, laureată cu Premiul „Timică“ şi Premiul publicului, pentru inteligenţa ei scenică în abordarea genului comic).

An de an discuţiile de la Mangalia abundă în sfaturi pentru concurenţi, critici la adresa învăţământului vocaţional şi sugestii pentru organizatori, care sunt repetat somaţi să creeze posibilitatea implicării regizorului în pregătirea acestor „castinguri“, atât de deficitare acum. Concurenţii s-au apărat şi ei, invocând lipsurile sistemului Bologna, aplicat la grămadă în învăţământul artistic, unde, vorba lui Andrei Gherghe, „n-apuci să înveţi bine să deschizi o uşă pe scenă, că ai şi trecut la Shakespeare“. La Târgu Mureş, unde a absolvit acest talentat tânăr premiat la Gală, s-au găsit unele soluţii. Ca şi la Cluj, dovadă premiul obţinut la grup de spectacolul The H(eden) Garden de Alexandra Pâzgu, regia Medeea Iancu, clasa Miklós Bács. Cu toate că reprezentaţia de la Mangalia a fost sub nivelul ei (am văzut spectacolul în cadrul proiectului european derulat la Teatrul 74), absolvenţii clujeni s-au distins prin potenţial şi pregătire. Ar fi fost poate mai interesant să vedem în afara concursului şi alte producţii ale colegilor lor, mai ales că spectacolul cu Cerere în căsătorie, prezentat sub firma ArCuB, a fost sub aşteptări. //