Pe aceeași temă
Ne putem imagina cu multă uşurinţă cam care ar fi crunta soartă a beizadelelor politicienilor români de azi, dacă ţara pe care părinţii lor au exploatat-o cu atât de mult succes ar fi târâtă într-un război: ar lua primul avion către Madagascar sau însoritele plaje ale Braziliei. Pe undeva este de înţeles grija paternă pentru prezervarea genelor (măcar de ar fi de calitate!), însă în 1916 situaţia a fost mult mai nuanţată şi, în mod incredibil, au fost mulţi politicieni importanţi care nu şi-au sustras fiii de la îndatorirea faţă de ţară. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri care nu au cum să nu te pună pe gânduri este cel al germanofilului P.P. Carp, care a combătut din toate puterile, chiar și la decisivul Consiliu de Coroană de la Sinaia de la 14/28 august 1916 intrarea României în război de partea Antantei, rămas celebru prin discursul său mai mult decât sceptic, defetist („Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută“), dar care și-a trimis pe front cei trei fii, unul și murind. Pe de altă parte, a existat şi o facţiune a elitei care fie a stat pitită în diverse funcții ale comandamentelor regimentelor, diviziilor sau corpurilor de armată, spre uimirea ofiţerilor francezi din Misiunea Berthelot, fie, mai rău, a dezertat la inamic. Trecem peste foarte cunoscutul caz al dezertării Prinţului Carol, care măcar a făcut-o din plictiseală şi amor, chiar dacă trecerea lui în Odesa ocupată de Puterile Centrale nu a picat deloc bine familiei regale române, şi ajungem la cel mai grav, al colonelului A.D. Sturdza, fiul fostului mare lider liberal (de patru ori prim-ministru) D.A. Sturdza, care a dezertat de pe front la 6 februarie 1917, încercând apoi să atragă alţi militari români de pe front într-un iluzoriu Corp de voluntari. După acest eşec, nici recrutarea prizonierilor români din lagărele germane (totuşi, mii, dacă nu chiar zeci de mii) nu a cunoscut mai mult succes, aproape toţi cei care i s-au alăturat, odată trecuţi în liniile româneşti, predându-se şi dezvăluind intenţiile fostului colonel, condamnat la moarte în contumacie. Impresionant rămâne actul generalului Prezan, care a casat sentinţa prin care fiul surorii sale, colonelul Crăiniceanu, fusese condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru trădare, semnând sentinţa de execuție a propriului nepot.
 // GHEORGHE I. BRĂTIANU
// File rupte din cartea războiului // Paul Editions, Bucureşti, 2018. |
Gheorghe Brătianu, fiul premierului Ionel Brătianu cu prinţesa Maria Moruzi-Cuza, s-a oferit voluntar la numai 18 ani, urmând în perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917 cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie din Iaşi, luând apoi parte la încleştările din iulie-august 1917 din zona Oituzului (de fapt, cea de a treia bătălie de la Oituz, desfăşurată între 26 iulie/8 august-9/22 august-22 august 1917), unde a fost şi rănit. Notaţiile care constituie un fel de jurnal de front, recent reeditate sub titlul File rupte din cartea războiului, încep în august 1916, în ajunul declanşării războiului, prin rememorarea unei scene avându-l protagonist pe celebrul său tată, Ionel Brătianu, muncit de uriaşa răspundere pe care o avea şi dacă declanşa războiul, şi dacă nu o făcea (România pierzând o uriaşă şansă de întregire naţională, iar Brătianu ştia foarte bine că astfel de ferestre de oportunitate geopolitică nu apar des) şi se sfârşesc cândva în 1920, când şi autorul a revizitat locurile din zona pasului Oituz, unde s-au dus atâtea lupte sângeroase - un bun motiv pentru a ironiza o ceremonie pompoasă la care luau parte oficialităţile locale şi judeţene, care nu avuseseră nimic de a face cu luptele din zonă. În ciuda faptului că rândurile scrise de marele istoric român nu au amploarea altor memorii de război şi, aparent, Gheorghe Brătianu nu s-a întors la acele momente pentru a le închega sub o formă mai solidă, chiar dacă ele au fost scrise de un tânăr de 18-19 ani, impresiile zugrăvite reprezintă o altă mărturie interesantă, mai ales ca venind din partea fiului primului ministru liberal din acea vreme. Repartizat la o baterie de tunuri din zona dealurilor din vecinătatea trecătorii Oituz, care au căpătat o importanţă uriaşă în desfăşurarea luptelor din iulie-august 1917, căci pe acolo încercau forţele Puterilor Centrale să treacă, pentru a da peste cap frontul din sudul Moldovei care rezistase ofensivei germane de la Mărăşeşti, Gheorghe Brătianu oferă detalii relevante despre teribila încleştare. Ţăranii din satele din vecinătatea frontului aduceau obuzele pe crestele dealurilor. O scenă la care a asistat îi are drept personaje principale pe doi ofiţeri, unul român, altul francez. Cel român curmă cu brutalitate un început de panică, pocnind un soldat român rănit care începuse să urle că fusese omorât de germani, iar cel francez, ieşit parcă din pământ, care ţipă, răstit, amestecând în româneasca lui stricată suduieli străine: „Taş din gur, magar idiot, taş din gur! Il va tout chambrer, ce cretin!“. Bine reprezentată este şi confuzia luptelor pentru simplul militar, care nu prea are idee despre tabloul de ansamblu, dar care simte foarte intim când ai lui se retrag, cuprinşi de panică, sau revin în contraatac, blocând ofensiva austro-ungaro-germană. Brătianu exprimă foarte bine rolul vital al conducătorilor, căci confuzia se transforma în panică mai ales atunci când trupa avea lideri slabi şi fricoşi (şi din aceştia Armata Română a avut prea mulţi).
Tânărul Gheorghe Brătianu remarcă dezintegrarea Armatei Ţariste cam în nota lui I.G. Duca, cu ironie, dar şi nedisimulată satisfacţie, chiar dacă distrugerea ei însemna că românii rămâneau singuri pe front, în faţa unor forţe mult superioare. Atât Duca, cât şi Gheorghe Brătianu îşi aduc aminte în rememorările lor de aroganţa cu care intraseră în Moldova ruşii, după ce nu făcuseră mai nimic pentru a preîntâmpina dezastrul militar românesc din toamna lui 1916, nici măcar în Dobrogea. „Fără voie, gândul se întoarce la intrarea lor în ţară, iarna trecută, la şirurile lor masive care zguduiau străzile Iaşilor în marşul lor cadenţat, la cântecul de înaintare al coloanelor nesfârşite care curgeau prin toate văile Moldovei, la privirile dispreţuitoare cu care ofiţerii mândri ai ţarului îi măsurau pe ostaşii noştri bătuţi de toate vânturile şi asprimile retragerii. Astăzi au aruncat totul la răspântii: puşti, tunuri, mitraliere, măşti, grămezi de obuze şi de cartuşe netrase.“ Pe frontul din dreptul trecătorii Oituz, „Ici, colo câte un rus, fără arme, cu însemnele rupte de pe şepci şi mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători“. Mergând să inspecteze un batalion al morţii (soluţie disperată luată de Kerenski pentru a preîntâmpina colapsul imensului front oriental, unităţi în care erau adunaţi acei militari care nu-şi pierduseră complet combativitatea şi disciplina militară), autorul observă: „Sunt încă bine îmbrăcaţi: bluzele întregi, comode, curele noi, cizme înalte, mlădioase (...) În acest detaşament de sacrificiu, nu mai e nici o unitate, nici o urmă a spiritului comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri“. Unităţile de artilerie fuseseră mai puţin infestate de virusul bolşevic (maximalist, cum era cunoscut în epocă). Brătianu încearcă să explice foarte pertinent disoluţia uriaşului imperiu cu picioare de lut: „Cât i-a ţinut împreună cheagul puternic al stăpânirii împărăteşti, au mers în rânduri, orbeşte, la porunca celor de sus. Acum Imperiul s-a prăbuşit: stânca uriaşă ce acoperea şi înăbuşea, în acelaşi timp, viaţa noroadelor supuse a fost dată la o parte“.
Brătianu menţionează și el ipotezele care erau vehiculate la sfârşitul lui 1917 şi începutul anului 1918 pentru continuarea războiului: continuarea rezistenţei într-un triunghi al morţii în Moldova sau plecarea în exil, în sudul Rusiei, spre necunoscut. Din fericire, s-a ales soluţia raţională, şi nu cea sinucigaşă, care a permis crearea României Mari, căci ne îndoim că ea ar mai fi putut fi realizată în cazul în care Armata Regală reconstituită în 1917 ar fi fost fie masacrată, fie dispărută prin neantul stepelor ruseşti, cuprinse de spasmele războiului civil în care în mod sigur ar fi fost amestecată. Rănit pe front, fără a oferi niciun detaliu în această privinţă, Brătianu junior a revenit la unitatea sa la începutul lui 1918, bateria sa fiind repartizată în Bucovina austriacă, pentru a lua locul ruşilor, care plecau acasă în debandadă. Nici aici trupele române nu au stat prea mult, căci Pacea de la București nu avea cum să permită păstrarea unor teritorii care aparţinuseră până în 1914 Imperiului Austro-Ungar.
Nu putem decât să regretăm că marele istoric nu s-a întors la acele momente şi nu şi-a dezvoltat însemnările iniţiale, privind de la vârsta maturităţii evenimentele istorice la care a luat parte şi el, fiu de prim-ministru. Puţin ştiut este faptul că Gheorghe Brătianu nu s-a dat înapoi nici în cel de Al Doilea Război Mondial, fiind mobilizat în iunie 1941, când deja avea 43 de ani, primind gradul de căpitan de rezervă în cadrul Diviziei 7 Infanterie, fiind afectat ca translator de germană în cadrul Corpului de Cavalerie până la prima demobilizare, cea din 30 noiembrie 1941. În 1942 a fost mobilizat din nou, luând parte la luptele din Crimeea, probabil tot în calitate de translator pe lângă Corpul de Cavalerie care a fost implicat în cucerirea peninsulei. Moartea lui violentă în închisoarea de la Sighet nici nu mai miră, având în vedere că pilonul principal al regimului comunist se baza pe o represiune feroce, îndreptată mai ales asupra tuturor reprezentanţilor legitimi ai vechii Românii. Care trebuiau eliminaţi pentru ca masa amorfă să poată fi controlată. //
