Pe aceeași temă
Torgsin comercializa produse alimentare (delicatese, icre negre etc.) şi băuturi alcoolice, dar şi diverse suveniuri care i-ar fi putut interesa pe străinii care plăteau în valută forte, de care Stalin avea o nevoie din ce în ce mai mare în contextul primului plan cincinal (1928-’32).
În Povestirile de la Kolîma, Varlam Şalamov a inserat şi un text care, aparent, nu are nicio legătură cu iadul alb din Kolîma, dar care dezvăluie o altă faţetă, mai puţin cunoscută azi, a realităţii staliniste. În nuvela Crucea, scrisă în 1959, Şalamov dezvăluie drama unui preot rus bătrân, orb, foarte sărac, care în anii ’30 deja pierduse totul, fiind un paria al societăţii sovietice. Muritor de foame, alături de o soţie cardiacă, cu copiii răspândiţi în toate colţurile Uniunii Sovietice (unul deportat în Gulag pentru că ar fi participat la un miting ilegal la Moscova, la fabrica unde era muncitor necalificat, altul obligat să-şi renege tatăl preot ortodox şi să publice această infamie într-un ziar – pe atunci ziarele erau pline de astfel de anunțuri), forţat să elibereze casa centrală cu trei camere pentru a se muta într-o cocioabă periferică, fostul preot are o singură grijă: trei capre. Preoteasa îi ascunde faptul că cele trei animale consumau mai mult decât banii pe care-i obţineau din vânzarea laptelui, din considerente umanitare: chiar dacă era orb, preotul avea o ocupaţie. Tragedia loveşte modesta familie de bătrâni abia atunci când, pentru a hrăni cele trei capre, nu mai au ce să vândă decât o cruce mare, de aur, pe care fostul părinte o zdrobeşte cu toporul. „Lovi, dar crucea sări într-o parte şi zăngăni uşor pe podea; bătrânul n-o nimerise. Preotul pipăi crucea, o puse în locul de dinainte şi ridică din nou toporul. De data aceasta crucea se îndoi şi preotul putu s-o frângă cu degetele. Fierul era mai tare ca aurul, aşa că nu i-a fost deloc greu s-o rupă.“ După ce a păstrat o bucată din cruce, iar restul l-a aşezat pe fundul unui cufăr, preotul s-a îndreptat către „magazinele Torgsin, unde se vindeau alimente la schimb cu aur“.
Torgsin a lăsat o palidă urmă şi în celebrul roman Maestrul şi Margareta, de M. Bulgakov. Autorul sovietic imaginează o scenă stranie. Într-un magazin Torgsin, aflat în piaţa Smolenski din Moscova, intră Koroviev şi demonicul Behemoth, nu înainte de a avea o altercaţie cu portarul, căruia îi displăcuse înfăţişarea lor sărăcăcioasă, el fiind sigur că cei doi nu aveau valută. Ce văd ce doi aici? „Sute de valuri de stambă din cele mai variate culori se zăreau în casetele rafturilor. Dincolo se înghesuiau valuri de ațică şi șifon, postav pentru fracuri. În perspectivă, se vedeau stive întregi de cutii cu încălţăminte şi câteva cetăţence stăteau pe nişte scăunele scunde, având piciorul drept în pantoful vechi, uzat, iar stângul, într-o opincuţă nouă, strălucitoare, cu care călcau preocupate pe covoraş“ (ediţia apărută la Editura Adevărul Holding, 2011, traducere şi note de Antoaneta-Liliana Olteanu, pag. 398-399). Cei doi eroi trec şi în raionul cu dulciuri, unde rămân şocaţi, iar Behemoth se apucă să înfulece mandarine fără să le decojească, spre groaza vânzătoarei, care s-ar fi putut gândi cu mare îndreptăţire la Gulag. Responsabilul magazinului fiind chemat de urgenţă, Koroviev îşi apără partenerul: „Cetăţeni! strigă el cu o voce vibrantă, ce se întâmplă aici? Daţi-mi voie să întreb! Un om sărman repară toată ziua primusuri și i s-a făcut foame... şi de unde să ia el valută?“. În continuare, denunţă un aparent străin durduliu, îmbrăcat într-un costum liliachiu. „Cine e el? De unde a venit? De ce? Ce, i-am dus noi dorul? L-am invitat noi cumva?“ Străinul care pocea limba rusă se dovedeşte până la urmă tot cetăţean sovietic deghizat... care, fiind agresat de mulţimea furioasă, urlă fără urmă de accent: „Mă omoară! Miliţia! Mă omoară bandiţii!“. Pentru a scăpa, cei doi dau foc magazinului. Numai pentru scena aceasta Bulgakov ar fi trebuit să facă 10 ani de Gulag (agitaţie antisovietică, ASA, articolul 58 din Codul Penal al URSS)!
Dar care este istoria acestei alte incredibile iniţiative staliniste de spoliere a populaţiei de ultimele simboluri ale „vechiului regim“ pentru a contribui la efortul de industrializare? Iniţialele care au dus la naşterea acronimului Torgsin desemnează Asociaţia pentru Comerţul cu Străinii din URSS şi a fost înființată în iulie 1930 prin decretul semnat de Molotov, șeful SovNarKom (Consiliul Comisarilor Poporului - denumirea oficială a guvernului sovietic până în 1946), având ca principal obiectiv încurajarea comerţului cu marinarii sau alţi vizitatori străini care începeau să ajungă în URSS într-un număr din ce în ce mai mare, atraşi de mirajul utopiei bolşevice. În principal, Torgsin comercializa produse alimentare (delicatese, icre negre etc.) şi băuturi alcoolice, dar şi diverse suveniruri care i-ar fi putut interesa pe străinii care plăteau în valută forte, de care Stalin avea o nevoie din ce în ce mai mare în contextul primului plan cincinal (1928-’32). La începutul anilor 1930, nu numai aurul imperial rusesc fusese consumat, dar şi alte rezerve (precum și cele 93,4 tone de aur din Tezaurul Regatului Român, depozitate la Petersburg în 1917). În plus, contextul economic nu era deloc favorabil planurilor ambiţioase ale lui Stalin, având în vedere că principalele produse pe care le exporta URSS (cereale, lemn etc.) erau resurse brute, neprelucrate, preţul lor pe piaţa internaţională scăzând dramatic, ceea ce însemna şi că Stalin avea din ce în ce mai puţină valută pentru a achiziţiona echipamentele industriale vestice. Doar exportul de petrol a întrecut reţeta produsă de Torgsin.
Rolul pervers al acestei instituţii a fost acela de a stoarce ultimele resurse interne, după cum atât de bine a surprins Varlam Şalamov. Fiind supuse unor presiuni fantastice, suferind de foame, având deasupra capetelor spectrul morţii prin înfometare, este evident că familiile au preferat să cedeze de bună voie statului sovietic ultimele obiecte de valoare. Începând cu luna iunie 1931, cetăţenii sovietici puteau cumpăra de la aceste magazine, plătind cu vechile monede de aur ţariste, iar din noiembrie acelaşi an, chiar cu bucăţi/fragmente de aur (cruci, cercei, inele, verighete, nici nu conta pentru puterea bolşevică, atât timp cât se strângea metalul preţios). De acum încolo, principalii clienţi ai lanţului Torgsin au devenit cetăţenii sovietici, care au cedat în perioada 1932-’35 aproximativ 100 de tone de aur. În mod deloc neaşteptat, această perioadă de maximă prosperitate şi beneficii pentru Torgsin a coincis cu începutul unor perioade de represiune nemaivăzute până atunci în Uniunea Sovietică (începuturile colectivizării marchează deportarea a 2.600.000 de chiaburi în perioada 1930-’31, operaţiunea fiind continuată cu impunerea unor cote draconice, confiscarea şeptelului şi chiar a seminţelor pentru însămânţare, ceea ce a dus la „Marea Foamete“ din Ucraina, care a mai făcut între 2,6 şi 5 milioane de victime). În 1933, Torgsin a înregistrat cea mai mare „cifră de afaceri“, având un lanţ de magazine format din 1.500 de unităţi/filiale, câte una în fiecare oraş mediu. La 1 februarie 1936, lanţul de magazine Torgsin a fost desfiinţat, probabil şi pentru că reţeta financiară era din ce în ce mai modestă, resursele fiind epuizate, dar şi exporturile sovietice revigorându-se, având în vedere că Marea Criză trecuse. Apariţia şi extinderea acestei iniţiative atât de capitaliste dovedeşte suplimentar perversitatea unui sistem care nu se dădea în lături să folosească orice mijloc pentru a-şi îndeplini planurile, în detrimentul unei populaţii înfometate, asasinate. Și totuși, o legătură există între preotul orb din povestirea Crucea și autorul ei: aurul. Șalamov a muncit la o mină de extragere a minereurilor aurifere la Kolîma, reușind să-i supraviețuiască, în ciuda faptului că muncile la mine erau cele mai dure, cunoscând cel mai mare grad de mortalitate.
Iniţiativa Torgsin a avut o continuare după aproape trei decenii. În anul 1964, a fost deschis un alt lanţ de magazine numite Beriozka, care vindea diverse bunuri inaccesibile cetăţeanului sovietic de rând, în schimbul valutei. În multe cazuri, banii câştigaţi de cetăţenii sovietici în străinătate nici nu ajungeau efectiv în posesia lor, fiind convertiţi la un curs inferior în ruble. Norocoşii expaţi sovietici puteau beneficia de cecuri, cu care făceau diverse cumpărături în aceste magazine. Care au devenit vetuste şi necompetitive la începutul anilor 1990, când au fost și desfiinţate, spaţiile comerciale fiind însuşite de noii privatizaţi ruşi. Iniţiativa sovietică a migrat, la fel cum s-a întâmplat cu atât de multe alte componente ale matricei comuniste şi în celelalte ţări comuniste. Noi ne aducem aminte de celebrele şi magicele „shopuri“, de fapt magazine (ar fi existat aproape 200 în oraşele mai mari şi staţiunile turistice care erau mai frecventate de străini) ale reţelei Comturist din anii 1970-’80, care contrastau atât de puternic cu alimentarele deşertificate şi, în general, toate celelalte magazine ale celebrului şi muribundului „comerţ socialist de stat“. O altă faţetă publică a magistralului eşec comunist.
