Pe aceeași temă
Un asemenea jurnal poate fi oricând citit şi dintr-un unghi istorico-politic (ţinând cont de ceea ce este trecut sub tăcere, de statutul scriitorilor instituţionalizaţi din anii „dezgheţului“ şi de condiţia specială a jurnalelor intime în anii comunismului). Nu cu mare profit, totuşi: căci, fără a ignora agresiunea politicului ceauşist asupra intimităţii (v. consideraţiile grave de la pp. 20-21, teama soţilor Vasiliu de a se confesa în faţa lui Eliade, secvenţele despre avorturi - experienţe traumatice la care s-a supus autoarea însăşi, cf. p. 278 ş.a.), diarista încearcă să se protejeze, pe cât posibil, de ea, repliindu-se „centripet“ spre interior, spre poezie, spre familie şi bucuriile simple, mărunte.
Ca şi recent-apărutul roman al Gabrielei Adameşteanu, centrat pe acelaşi interval istoric, jurnalul Constanţei Buzea înregistrează dramatic istoria unui provizorat. Sau – după titlul unui volum de poezii „cu probleme“ al soţului ei – „istoria unei secunde“. E, înainte de orice, provizoratul căsniciei cu poetul Adrian Păunescu - o căsnicie „de poeţi“, tot mai şubredă şi mai greu suportabilă, după aproape 10 ani. Dar şi un provizorat al „micii liberalizări“ înregistrat dinspre frământările „la vârf“ ale lumii literare bucureştene: o lume încă euforică, dar tot mai derutată după şocul (neconsemnat ca atare al) Tezelor din iulie.
Jurnalul de faţă este presărat din loc în loc de poeme ale Constanţei Buzea. Impulsul scrierii lor nu pare a fi însă, ca în jurnalul propriu-zis, nevoia asumării faptului brut, ci o nevoie de sublimare, de îmblânzire a trăirilor sub vălurile unui lirism rafinat-metaforic. Ca şi relativ abundentele transcripturi din studiile lui Mircea Eliade - consemnate pe durata şederii în Statele Unite a soţilor Păunescu, în cadrul programului internaţional de burse scriitoriceşti de la Iowa City -, ele mărturisesc, indirect, despre obsesiile de profunzime ale Constanţei Buzea, dar, în fapt, nu constituie decât nişte momente de respiro.
Unii comentatori au văzut în „portretul“ vârstnicului Eliade un moment de vârf al cărţii (nu neg nici eu pregnanţa şi autenticitatea „cotidiană“ a imaginii savantului, căruia tânărul Păunescu reuşise performanţa de a-i lua singurul interviu pentru România socialistă). Sigur, şi imaginile lumii americane (comparabile cu cele din cartea lui Romulus Rusan, America ogarului cenuşiu), ca şi cele „intime“, despre familie şi colegii/prietenii din lumea literară românească sunt dense, complexe, credibile în observaţiile lor subtile, puse în pagină cu nerv şi cu o sensibilitate vibratilă. Numai că atuurile care fac din acest jurnal o apariţie de excepţie sunt altele. Insuportabil, adesea, în ordine morală (scandalos de meschin, egoist până la sadism, arivist cabotin şi charmeur, infidel pe faţă, tată de copii din flori etc.), dar teribil de viu şi contradictoriu este Adrian Păunescu, personajul cel mai puternic şi mai reuşit al cărţii. Iar paginile cele mai intense ale jurnalului sunt cele despre naşterea fiului şi despre relaţia - de o caldă, impresionantă tandreţe - a diaristei-poete cu cei doi copii ai săi, Ioana (n. 1967) şi Andrei (n. 1969), care ţin în viaţă căsnicia unor poeţi moralmente incompatibili. Autoarea atâtor frumoase cărţi de versuri pentru cei mici nu se dezminte, iată, nici în proza confesivă… Pe de altă parte, niciun critic nu l-a surprins pe omul şi scriitorul Adrian Păunescu (aflat în faza incipientă a ascensiunii sale publice) cu atâta necruţătoare, dar profund comprehensivă exactitate morală.
Mă întreb cum va fi reacţionat poetul însuşi citind despre sine lucruri de genul: „La începuturi îmi păruse ca un gladiator. Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă care se vede şi azi. Adolescent în expansiune fizică, dând piept cu fantomele istoriei, cu tatăl deţinut politic. Ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider şi «cel mai tânăr poet al acestei republici». Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. La orizont, în devenire, omul-spectacol, cu două, trei feţe. Băiatul-buldozer pe scene şcolare, la tribună, improvizând uimitor, cu o foaie albă, goală, în mâna cu care gesticulează maiakovskian. Cu o memorie de excepţie, recitând, în nesfârşitele noastre plimbări prin oraş, Esenin, în traducerea armonioasă a lui George Lesnea. (…) Anii euforici au fost primii patru. În septembrie 1961, când ne-am căsătorit oficial, fuseserăm amândoi temerari în căsnicia noastră. Credeam că starea aceasta de solidaritate leagă oamenii fără să-i sălbăticească pe dinăuntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilaţii şi cu reveniri, alunecând semeţ către răul de proporţii de-acum. (…) A fost o nebunie să mă las ocrotită de un copil plin de demoni în creştere, de o fiinţă anarhică şi nedisciplinată, fără măcar nostalgia disciplinei în vreo direcţie. Grăbit să învingă, nu conta prin ce mijloace. Să mă ocrotească spre a mă supune, poate ca pe o victimă ideală, uşoară, nu ca pe un partener“.
Citit în cheie „adulterină“ de către soţie, volumul Fântâna somnambulă completează literar infidelităţile torturante ale bărbatului care „nu mai este filtrul, ci conducta care-mi pompează zilnic moarte, în doze mici“. Cineva se întreba, pe un forum, de ce a ţinut Constanţa Buzea să dezvăluie episoade ce ar putea leza sensibilitatea copiilor la care ţine. Întrebarea nu e ilegitimă etic. Însă delicateţea autentică, firescul şi gravitatea acestor pagini, publicate după aproape patru decenii, invalidează din start orice asemenea suspiciuni. Amănunt relevant: soţii Păunescu îşi propuseseră, la un moment dat, să scrie jurnale în paralel, iar cel care abandonează imediat e soţul, incapabil de introspecţie sau „având prea multe de ascuns“ (splendidă observaţie: diaristul nu se ascunde, ci îşi dezvăluie interioritatea, confesându-se). Inclusiv pe patul maternităţii, Constanţa Buzea face din consemnare un act terapeutic şi testimonial, asumat – mă grăbesc să adaug – cu maturitatea şi responsabilitatea scriitorului profesionist: „Notez – să nu uit. Când cineva tânăr din familie, poate chiar copilul acesta, abia născut, va dori să afle, să se documenteze pe textul meu crud, spre a se regăsi. În niciun caz Adrian, lipsit de răbdare şi absent cu program la întâmplările prin care trec“. N-am citit niciodată în literatura noastră pagini atât de crude despre experienţa fizică şi psihică a naşterii în România comunistă. Feministele ar avea, probabil, de revendicat anumite episoade (v. pp. 43-44), care, citite fără generozitatea umană a autoarei, te pot face lesne să aluneci în mizandrie. Însă notaţiile acestui jurnal sunt lipsite de orice resentiment. Ele dezvăluie nu doar o sensibilitate lucidă şi interiorizată, de o bunătate contrariată, ci şi o încăpăţânare aproape eroică de a trăi, în pofida oricăror lovituri, normal şi frumos. Experienţe conjugale de genul celor consemnate aici i-ar putea lesne înrăi pe unii, însă jurnalul Constanţei Buzea arată – dimpotrivă – o încercare disperată de îmbunare a existenţei şi a celor din jur.
Temperatura jurnalului scade după întoarcerea din America şi regăsirea copiilor. Alături de episoadele îngrijirii postume a manuscriselor lui Miron Radu Paraschivescu (la Văleni, alături de soţia acestuia), reţin atenţia, acum, mai ales observaţiile privind coteriile literare şi îndepărtarea inevitabilă a lui Adrian Păunescu pe „centrifuga“ politicii, după micul scandal cu Istoria unei secunde şi preluarea efemeră a conducerii revistei Luceafărul: începutul sfârşitului.
Primul cerc: alături de poezie - copiii, ultim scut împotriva unei familii tot mai străine. Pe fundal, prietenii, lumea literară, America tot mai îndepărtată a exilatului Eliade şi o Românie în degradé, o lume a iluziilor pierdute. Totul - într-o mărturie subiectivă de primă calitate. //
// CONSTANŢA BUZEA
// Creştetul gheţarului,
Jurnal 1969-1971
// Editura Humanitas
// Colecţia Memorii-
Jurnale, Bucureşti
.jpg)
