Pe aceeași temă
Suspectă liniștea așternută asupra cărții Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, semnată de Andrei Ursu și Roland O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor. Cei trei au semnat anterior un studiu, „Cine a tras în noi după 22? Studiu asupra vinovățiilor pentru victimele Revoluției Române din decembrie 1989”, publicat în Noua Revistă a Drepturilor Omului (4/2018). În acel studiu sunt principalele teze ale cărții de față. Doi dintre autori, Ursu și Thomasson, sunt cetățeni americani. Andrei Ursu este fiul cunoscutului disident Gheorghe Ursu, ucis de Securitate în 1985. La 35 de ani de la moartea violentă a tatălui său, Andrei Ursu mai caută încă dreptate în instanțele românești. Mădălin Hodor este un tânăr, dar deja foarte cunoscut istoric și publicist. Cei trei n-au scris o carte de istorie a Revoluției din Decembrie 1989, ci au întocmit un dosar cu probe, au realizat un „studiu criminalistic”, cum inspirat numește Dennis Deletant, cel care semnează prefața, acest volum.
Cartea – peste 400 de pagini dense – este și o/un reacție/răspuns la rechizitoriul întocmit de procurorii militari în Dosarul Revoluției care disculpă Securitatea. Documentul Procuraturii Militare, făcut public înainte de vacanța de vară 2019, a fost puțin comentat, în momentul apariției. Singura reacție notabilă a condus în cele din urmă la publicarea acestei cărți.
În același timp, Trăgători și mistificatori este cea mai recentă și completă istorie a Revoluției din Decembrie 1989. Și singura carte care demontează piesă cu piesă, dar și explică contextul apariției și felului în care a fost asamblat fiecare dintre miturile despre Revoluția din România.
Miza autorilor n-a fost o carte de istorie, o monografie a Revoluției, ci adunarea probelor care incriminează Securitatea și pe șeful Departamentului Securității Statului, Iulian Vlad. De altfel, nu Ceaușescu este personajul principal al cărții, nici conducerea de partid, ci Securitatea, Vlad, conducerea Ministerului de Interne, comandanții județeni ai Securității. Cu multă acribie, autorii citesc agendele de serviciu ale comandanților Securității, le compară cu declarațiile lor ulterioare, cu alți martori culeși din presa anilor ’90, cu ce au reținut procurorii în rechizitoriu și au obținut o poză destul de clară a evenimentelor de atunci, chiar dacă umbrele nu dispar cu totul. De altfel, asta și este miza cărții/dosar: să pună ordine în fapte, să stabilească succesiuni, lanțul cauzal probabil.
De ce e importantă Trăgători și mistificatori și de ce merită citită cu atenție?
Această carte reabilitează teza revoluției și o combate pe cea a complotului. E un detaliu important, aș spune fundamental, pentru că decembrie ’89 este momentul fondator al României post-comuniste, este începutul celei de-a doua republici, în care trăim și astăzi. Chiar dacă nu explicit, cartea e dedicată eroilor martiri din decembrie 1989, „care nu s-au împușcat între ei ca proștii” și nici n-au fost victimele „turiștilor sovietici”, cum ne îndeamnă să credem Parchetul Militar, ci au fost împușcați cu sânge rece de securiști bine antrenați și care acționau conform unui plan dinainte stabilit. Autorii explică decizia procurorilor militari de a promova teoria complotului prin faptul că-și va găsi un public, pregătit prin acțiuni de dezinformare timp de decenii, care asta vrea să audă. Cartea nu e scrisă pentru a-l apăra pe Ion Iliescu sau pe alți lideri politici acuzați de-a lungul timpului de complot anticeaușist. Numai că autorii nu găsesc probe care să susțină teoria complotului și ridiculizează mărturiile unor ofițeri de Securitate care rescriu trecutul, fără să ofere niciun argument de luat în seamă.
Trăgători și mistificatori reabilitează Armata, în general, și pe militarii despre care s-a spus și s-a scris că sunt autorii unui „foc fratricid” și pune în seama Securității victimele din decembrie ’89. Autorii ne propun o altă lectură a unor evenimente tragice de la Revoluție, aducând în discuție mărturii până acum ocultate. În această demonstrație, sunt câteva argumente importante, incontestabile: Ceaușescu nu avea încredere în Armată; Securitatea nu avea încredere în Armată; ofițeri de securitate au acționat camuflați în uniforme militare în decembrie ’89, astfel încât să preîntâmpine orice defectare din rândul soldaților și cadrelor militare și să arunce asupra Ministerului Apărării Naționale responsabilitatea eventualelor crime.
De fapt, toată cartea este o demonstrație a tezei că Securitatea este vinovată de crimele din decembrie 1989. Autorii nu acordă nicio șansă Securității și lui Iulian Vlad. Acuză oamenii Securității că au creat și lansat toată mitologia referitoare la Revoluția din decembrie, cu scopul de a-și ascunde vinovăția, pentru a nu putea fi vreodată trasă la răspundere și a pune sub semnul întrebării momentul fondator al României democratice și euroatlantice.
Autorii reabilitează teza existenței teroriștilor și explică faptul că ei provin din trupele USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), în primul rând, dar și din Securitatea București sau comandouri formate din studenți străini, instruiți la Școala de Securitate de la Băneasa, special antrenați și echipați și care poartă cu ei armament performant, necunoscut altor unități militare.
Trăgători și mistificatori propune o altă lectură a episodului tragic din zona sediului MApN din seara de 23 decembrie, unde și-au pierdut viața 8 militari USLA, conduși de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca (șef de Stat Major al USLA). Ordinul ca Trosca să meargă la MApN a venit de la comandantul USLA, colonelul Gheorghe Ardeleanu (conform propriei declarații) și nu de la generalul Nicolae Militaru. Cei care au deschis focul primii au fost uslașii, aflați într-un blindat de intervenție, și nu militarii din tancul armatei. Tot ce știam până recent despre conspirația lui Militaru, „agent sovietic”, de a-l atrage în cursă pe Trosca, cu care se intersectase în tinerețe, e demontat de autorii cărții. Carierele profesionale ale lui Militaru și Trosca nu s-au intersectat, iar dosarul „Corbii” în care Militaru ar fi fost deconspirat ca „agent GRU” ar fi fost inventat de presă, n-ar fi existat în realitate.
Și acum... cel mai interesant capitol al cărții. Și dezamăgitor pentru publicul românesc, iubitor de comploturi. Cu precizie chirurgicală, autorii demontează mitul „agenturilor străine” care au pornit revoluția la Timișoara pentru ca apoi s-o extindă la București. Responsabili de crearea mitului sunt atât Ceaușescu, cât și Iulian Vlad. Originea lui datează din 16 decembrie. La plecarea în vizita din Iran, Nicolae Ceaușescu i-a cerut Elenei Ceaușescu: „Este necesar să se explice tuturor cetățenilor că to<a>te aceste<a> au fost organizate de service<i>le străine”. Instrucțiunile scrise, notate în agendă, se referă la demonstrațiile de la Timișoara. Responsabili cu conspirația împotriva României erau occidentalii și mai ales ungurii. Doar la Timișoara se deplasase un diplomat american, însoțit de o ziaristă britanică, la 15 decembrie, în momentul în care expira timpul pentru evacuarea pastorului reformat Tőkés László. Sovieticii intră mai târziu în scenă. Tot Ceaușescu i-a adus. De altfel, nimeni nu cunoaște mai bine decât Ceaușescu filonul antirusesc din mentalul colectiv românesc. El a fost ingredientul de bază care a legat pasta vâscoasă a național-comunismului românesc. Un detaliu important, fără de care ar fi greu de înțeles legitimitatea căpătată de Ceaușescu în ochii publicului românesc, al cărei moment fondator nu este invazia în Cehoslovacia (1968), ci mai degrabă declarația din aprilie 1964.
De altfel, dificila tranziție a României postcomuniste, problemele de legitimitate ale actualei elite politice și economice sunt rezultatul represiunii ceaușiste, în care Securitatea a jucat un rol determinant. Spre deosebire de alte țări socialiste, orice tentativă de rezistență din sistem și puținii opozanți care s-au încumetat să iasă public au fost discreditați de Securitate sub acuzația că ar fi agenți ai serviciilor sovietice. Și astăzi, este larg răspândită opinia că revoluția a fost rezultatul unui complot, fiind făcută de 15.000 de spioni sovietici care se plimbau nestingheriți prin România, în decembrie ’89, și că aceia care au luat puterea, nucleul din jurul lui Ion Iliescu, sunt în majoritatea lor agenți sovietici.
Interesant este că aceia care promovează aceste narațiuni sunt principalii beneficiari ai tranziției. Ei formează magma vâscoasă a noii elite compuse din vechea nomenclatură de partid și din ofițerii Securității și serviciilor secrete care au urmat. Ei și copiii lor. Cu toții au alergie la critica Securității și afișează o aroganță de inițiați în tainele ocultismului. De la înălțimea unor averi consistente, ei vor să dicteze astăzi și cum trebuie scrisă istoria, ca nu cumva în memoria publică să rămână vreo fotografie șifonată sau neretușată, care să le arate fețele schimonosite, așa cum sunt ele în realitate. //
Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989
//
Traducere: Miruna Andriescu
//
Editura Polirom, București, 2019,
424 pagini
