„Tragedia omului” și Festivalul teatrelor maghiare de la București

Doina Papp | 14.06.2022

Ceea ce face din BukFeszt, la prima sa ediție, un eveniment este fără îndoială debutul în forță cu producția de elită Tragedia omului a Teatrului maghiar din Timișoara, în regia lui Silviu Purcărete.

Pe aceeași temă

Poate părea ciudată ideea organizării unui festival de teatru în limba maghiară la București, știut fiind că, dincolo de casta profesioniștilor, publicul amator e limitat. Dar și mai ciudat este afișul în care nu s-au regăsit unele dintre cele mai importante instituții de profil. Ca să nu mai vorbim de vecinătatea acestui BukFeszt cu târgul de carte Bookfest și confuzia creată de asemănarea de nume.

În fine, în urma explicațiilor date de organizatori s-au lămurit cumva lucrurile și am aflat că evenimentul s-a datorat inițiativei celor câțiva fondatori care au alcătuit o asociație – Maszin și care, în parteneriat cu Uniter, asociația de breaslă, a purces la punerea în aplicare a ideii, rămânând deschiși și altor doritori. Cei care au aderat deocamdată sunt Teatrul maghiar Csiki Gérgely din Timișoara, Tomcsa Sandor din Odorheiu Secuiesc, Szigligeti din Oradea, Csiki Játeksin Miercurea Ciuc și Trupa Harag György din Satu Mare. Primele două, fondatoarele asociației Maszin, sunt cunoscute pentru capacitatea de a mobiliza lumea teatrală în întreprinderi de anvergură, și ne referim la teatrul din Timișoara, unde tocmai s-a terminat excelentul Teszt, și unde se derulează un program cu extensie internațională vizând teatrele maghiare din zonă (Euroregional) și la teatrul din Odorhei, unde a prins tradiție un festival profilat pe noua dramă, foarte util și performant. E de presupus că dorința inițiatorilor a venit și dintr-o anume frustrare privind slaba vizibilitate națională a acestor teatre, pe care le-am apreciat întotdeauna pentru seriozitate și profesionalism. Și e de neînțeles de ce nu au fost interesate de eveniment teatre de top ca Maghiarul din Cluj, condus de regizorul Tompa Gabor, sau secția maghiară a Naționalului din Tg. Mureș, cu o stagiune în curs eclatantă, la care îl putem adăuga pe acela din Sfântu Gheorghe, cu un animator atât de cunoscut ca Lászlo Bóczardi, care se bucură de o anumită notorietate.

La prima vedere, afișul, în ansamblul său, nu a etalat ceea ce pentru critica cunoscătoare ar fi fost de așteptat, ci unele spectacole ocolite de aceasta din motive de organizare, mai degrabă, așa încât de la Satu Mare nu a venit la București Romulus cel Mare, iar Odorheiul nu a prezentat Hoții, nominalizat la Galele Uniter, ci Zbor deasupra unui cuib de cuci, text aproape epuizat ca interes de public, ceea ce nu înseamnă că titlurile alese sunt nereprezentative artistic. Dimpotrivă, și avem a remarca în plus grija pentru a arăta preocupările teatrelor maghiare pentru teatrul destinat copiilor, atât de văduvit de marketingul cultural, precum și o altă realitate dominantă, și anume prezența crescută a tinerilor regizori români în repertoriul teatrelor maghiare din Transilvania, cu rezultate adeseori spectaculoase (vezi Florin Vidamski la Odorhei, Vladimir Anton la Miercurea Ciuc, Sorin Militaru și alți obișnuiți ai locului la Gheorgheni sau Ciuc).

Ceea ce face din BukFeszt, la prima sa ediție, un eveniment este fără îndoială debutul în forță cu producția de elită Tragedia omului a Teatrului maghiar din Timișoara, în regia lui Silviu Purcărete.

 

Nu e cazul să speculăm prea mult pe seama importanței acestei opere clasice a literaturii maghiare, poemul filozofico-teologic scris în 1861 de Madách Imre, dramaturg care dă și numele Naționalului din Budapesta, comparat cu Faust-ul lui Goethe, după care regizorul a alcătuit împreună cu Visky Andras un scenariu fatalmente rezumativ. Trebuie să recunoaștem însă că numai un Purcărete se putea angaja la o asemenea întreprindere, generând o operă culturală majoră, asemenea altor câtorva cu care ne-a bucurat în vremea din urmă. (Plugarul și moartea, Lohengrin, Macbeth, de curând în premieră absolută la Iași, Cenci de Antonin Artaud, lucrări esențiale oricărei culturi care se respectă.) Având în vedere factura scrierii în care frumusețea limbii și anvergura ideilor sunt potrivite mai degrabă lecturii, iar românii au la îndemână, pentru aceasta, traducerea armonioasă a lui Octavian Goga, Tragedia omului de Madach Imre a devenit o piatră de încercare. A avut de trecut și peste caracterul tabu de care în general „beneficiază operele clasice ale unui anumit spațiu național și lingvistic, obstacol trecut cu bine de regizorul obișnuit cu alcătuirea unor scenarii proprii, care să servească unui gând contemporan. Acesta a fost în cazul de față al unei priviri critice, care doar așa poate îndreptăți speranța într-o revenire a omenirii la normalitate, fără pretenția de a mai cunoaște vreodată liniștea spațiului edenic, pierdut cândva. Și nu e prima dată când cunoscutul regizor ne arată cum se pot însufleți ideile din paginile doldora de înțelepciune ale unei cărți unde un cărturar de odinioară, lucid și preocupat, a meditat, o dată în plus, la soarta omului pe pământul pe care pare că trăim în aceste vremuri o agonie. Tonul poetic, apodictic, de imn, pe alocuri, al operei a fost convertit de regizor într‑un amestec de lirism, ironie și sarcasm, cum știm că îi e felul, astfel încât distanța între prezent și istorie să capete sensul judecății a posteriori. Fiecare epocă evocată, de la facerea lumii la astronautică, nu scapă așadar de acest tratament maieutic prin care e evitată luarea ideilor de-a gata (Nimeni nu se gândește că de un Socrate ar avea nevoie această lume tulburată de atâta știință, spunea, vizionar,  Kierkegaard). 

Tragedia omului. Foto: Biro Istvan

Având la dispoziție o trupă antrenată și performantă care posedă calități muzicale și aptitudini de mișcare, recunoscute și cu alte ocazii (în Opera cerșetorilor de John Gay, de pildă), dornică să muncească, să învețe, să performeze, regizorul a gândit pentru spectacolul său o structură dinamică în care ansamblul contează mai mult decât protagoniștii. Ele, mulțimile, sunt importante, personajul colectiv ilustrând condiția umană, așa încât până și Lucifer, și Adam, care se confruntă spunând povestea vieții pe pământ a omului, apar multiplicați. Avem, în consecință, trei Lucifer interpretați de Tokai Andreea (excepțional travesti), Balazs Attila și Andras Zsold Bandi, care, cu înfățișarea unor corporatiști la patru ace, manipulează grupul constrâns să se înghesuie într-un țarc din care nici evadarea cosmonautului din final nu reușește. (Decorul e o construcție din lemn reprezentând un patrulater cu gradene pe fiecare latură și un spațiu interior destinat jocului. Ingenioasă soluție, în pofida faptului că poate fi și periculoasă din punctul de vedere al siguranței la incendii, și nu numai). În această incintă sufocată la propriu și la figurat, grupul ales să reprezinte mulțimea anonimă, bărbați și femei, sumar îmbrăcați sau acoperiți de parpalacele purcăretiene, se mișcă în jurul unei mese sau al altor câtorva obiecte de mobilier pe care le poartă după ei, în formații atent studiate și într-o ambianță sonoră, muzicală, când celestă (de neuitat Eder Énikö: vocea lui Dumnezeu), când luând aspectul unor comentarii și recitative (muzica Vasile Sirli). Adamii sunt și ei mai mulți (Attila Kiss, Zsolt Imre Matias, Kocsardi Levente, Molnos Andras Csaba) cu Evele corespunzătoare, Lorincz Rita deschizând seria la momentul fructului oprit cu care sunt ispitiți la păcat și până la înțeleapta soluție optimistă din final, care dă o șansă vieții și copilului care se va naște. Trec prin mai toată istoria, cu tentațiile și nedreptățile ei, înfruntând mereu spiritul rațional luciferic potrivnic impulsurilor vitale ale inimii și trupului. Câteva elemente cu valoare de simbol, precum pantoful roșu cu toc, cu ajutorul căruia Eva ajunge la măr, sau copilul-păpușă, asigură coerența de mesaj dorită, lesne de bănuit.

Cum reușește Silviu Purcărete cu echipa sa să înglobeze materialul epic și filozofic vast al poemului și să-i dea plasticitate teatrală e arta lui, cu care ne-a cucerit de atâtea ori.

Trupa îl urmează funcționând de la un tablou la altul cu aceeași vervă, pentru a ne face să mai privim o dată în trecutul omenirii și să ne întrebăm asupra experiențelor trăite de la o epocă la alta, Antichitate, Ev Mediu, războaie religioase, sacrificiul cristic, revoluții etc., din care mai că nu am învățat nimic. Dacă în cele din urmă, înfășurat în blana primitivului, Omul tot pentru hrană și supraviețuire se luptă, uitând de nedreptățile pricinuite de aceste interese mundane, cum, când și de către cine se mai poate spera la înțelegere, rațiune și, mai ales, iubire? Silviu Purcărete ne îndeamnă să credem că se poate printr-o frumoasă scenă concluzivă, când Luciferii cedează invitației la pace. Spectacolul se termină cu un dans împăciuitor, în care perechile își împart flori.

Timp de două ore, călătoria la care ne cheamă spectacolul prin tenebrele istoriei și ale spiritului uman vorbește despre generozitatea unui artist care veghează pentru ca substanța umană să nu-și piardă suflul de regenerare. Cine știe, poate are dreptate. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22