Pe aceeași temă
Anul acesta s-a împlinit un secol de la Revoluţia din februarie 1917 din Imperiul Ţarist, iar în octombrie-noiembrie se va marca, vrând-nevrând, centenarul Revoluţiei bolşevice, un eveniment care a influenţat secolul trecut, cu efecte în diverse colţuri ale lumii până astăzi. În impozantul volum Revoluţia Rusă. Tragedia unui popor scris de istoricul britanic Orlando Figes regăsim una dintre cele mai ample analize ale Rusiei prerevoluţionare (adică înaintea anului 1917 şi înaintea izbucnirii Primului Război Mondial). De ce este atât de importantă această ecografie corectă şi pertinentă a ţarismului? Pentru că, pur şi simplu, anul 1917 (cu cele două etape ale sale, cea din februarie, democratică, şi cea din octombrie, totalitară) nu a apărut din senin, având cauze profunde în însăşi osatura sistemului ţarist.
Pilonii statului ţarist erau profund slăbiţi, iar Figes analizează punct cu punct această stare de fapt care ne poate face să înţelegem mai bine de ce valul revoluţionar a măturat atât de uşor întreaga societate rusească. Şi de ce aproape toate clasele sociale erau profund nemulţumite în 1917. Privind în urmă cu luciditate, nu neapărat revoluţia este elementul surprinzător, ci rezistenţa sistemului ţarist de-a lungul a aproape trei ani de război mondial împotriva unor armate mult mai profesioniste şi bine dotate, precum erau cele ale Germaniei şi Austro-Ungariei. Ultimul ţar a fost complet incapabil să reformeze societatea sau măcar să cedeze din imensa lui putere autocratică, moştenire de familie. „Pe parcursul domniei, Nicolae a lăsat impresia că este incapabil să facă faţă sarcinilor conducerii unui imperiu imens, prins între ghearele unei crize revoluţionare tot mai adânci. E adevărat, doar un geniu ar fi fost în stare să reuşească. Iar Nicolae cu siguranţă nu era geniu.“ Rusia avea mare nevoie de a schimba matricea, de a oferi supape pentru imensa energie populară care se afla mai ales la ţară: „La începutul secolului XX, Rusia era încă o ţară de ţărani: 80% din populaţie era catalogată ca aparţinând ţărănimii: iar cea mai mare parte a restului populaţiei îşi avea rădăcinile tot acolo. Sub pospaiul urban al unui orăşean rus dădeai repede de ţăran“. La ţară se trăia în condiţii neigienice atroce, astfel încât nu este de mirare că „până la începutul anilor 1890, unul din patru sugari din mediul rural murea înainte încă de a împlini un an. Cei care supravieţuiau era de aşteptat să trăiască, fără a fi prea sănătoşi, în medie până pe la 35 de ani“. Orlando Figes se referă pe larg şi la cruzimea greu de imaginat a ţăranului rus, pe care toată Europa avea s-o cunoască, pentru că trupele ruseşti au fost mereu formate într-o proporţie zdrobitoare din ţărani. Cruzimea se concentra şi asupra soţiei, care era bătută în mod tradiţional. Această violenţă din lumea rurală ţaristă nu avea cum să nu se răsfrângă şi asupra Revoluţiei şi Războiului Civil.
ORLANDO FIGES - Revoluţia Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor |
Nici nobilimea rusă tradiţional latifundiară care s-a scufundat şi a fost asasinată de bolşevici (sau constrânsă la exil) nu o ducea prea bine. „Cei mai mulţi dintre boiernaşi s-au dovedit incapabili să-şi transforme moşiile în ferme comerciale viabile după ce emanciparea iobagilor i-a lipsit de sprijinul muncii gratuite a acestora şi i-a silit să intre în capitalism. Vechea economie rusească bazată pe munca şerbilor nu fusese niciodată gândită în primul rând ca aducătoare de profit. Nobilii dobândeau prestigiu (şi uneori poziţii înalte), în funcţie de numărul de şerbi pe care-i deţineau.“ În plus, inovaţia tehnică era mai degrabă inexistentă.
Armata nu se găsea nici ea într-o situaţie mai bună, chiar dacă fusese unul dintre stâlpii ţarismului, militarii fiind obligaţi să rostească jurământul de credinţă direct ţarului şi dinastiei sale, şi nu statului rus. „Cu zece ani înainte de Primul Război Mondial, armata Rusiei consuma doar 57% din suma cheltuită pentru fiecare soldat al armatei germane şi doar 63% din cea cheltuită de Austria în aceleaşi scopuri. Pe scurt, soldatul rus pornea la război mai prost instruit şi mai slab echipat decât duşmanul. Armata stătea atât de prost cu lichidităţile, încât se baza în cea mai mare parte pe propria economie internă pentru a se îmbrăca şi hrăni. Soldaţii îşi cultivau singuri hrana şi tutunul şi tot ei îşi reparau uniformele şi bocancii. Câştigau chiar bani pentru regiment, lucrând ca sezonieri la fermele agricole, în fabricile şi minele din apropierea garnizoanelor. Mulţi soldaţi îşi petreceau mai mult timp cultivând legume sau reparând bocanci decât ca să înveţe cum să mânuiască armele.“ Armata se afla la începutul secolului XIX la mare distanţă faţă de forţa care reuşise să îl învingă pe Napoleon. În plus, un detaliu deloc de neglijat, soldaţii-ţărani erau trataţi foarte rău de ofiţeri (nu degeaba în 1917 aceştia au început să fie vânaţi şi împuşcaţi).
Un alt stâlp de susţinere a edificiului ţarist era Biserica Ortodoxă Rusă, ombilical legată de ţar. „Într-o ţară atât de vastă ca Rusia şi eminamente rurală, unde majoritatea populaţiei era analfabetă, Biserica era o importantă armă propagandistică şi un instrument de control social.“ Mai mult, ea a fost transformată într-un instrument docil, care a servit pe faţă ţarismului: „Preoţilor li se cerea să condamne în predicile lor toate formele de nemulţumire şi de opoziţie faţă de ţar şi să informeze poliţia despre elemente subversive din parohiile lor, chiar dacă obţineau informaţiile în timpul spovedaniei“. Nici statura morală a preoţilor nu impunea întotdeauna, chiar dacă nu se poate generaliza: „Nivelul scăzut de educaţie al multora dintre preoţi, înclinaţia lor către alcoolism şi corupţie, binecunoscutele lor legături cu poliţia şi supunerea lor în general faţă de boierimea locală au contribuit la lipsa de respect cu care erau priviţi“. Bomboana de pe coliva Bisericii Ruse a fost ascensiunea la pârghiile puterii bisericeşti a lui Rasputin. Un fost ministru i-ar fi spus în 1916 ambasadorului Franţei (care era foarte îngrijorat de ceea ce se întâmpla în Rusia, având în vedere că era aliata Franţei ce investise sume uriaşe în celebrele împrumuturi ruseşti): „Ce va rămâne din Biserica Ortodoxă în scurt timp? Când ţarismul, aflat în pericol, o să-i caute sprijinul, va descoperi că n-a mai rămas nimic“.
Fundaţia fiindu-i puternic crăpată, ţarismul mai avea şi o altă problemă imposibil de rezolvat în tiparele sale strâmte: chestiunea naţionalităţilor care fuseseră cucerite, a numeroaselor provincii pe care Imperiul reuşise de-a lungul timpului să le anexeze şi cărora nu concepea deloc să le ofere un grad mai mare de autonomie, dimpotrivă. Exista o segregare etnică foarte clară: „În vârf erau ruşii şi germanii din zona baltică, care împreună ocupau poziţiile dominante la curte şi în cadrul serviciilor administrative şi militare. Sub ei erau polonezii, ucrainenii, gruzinii, armenii şi aşa mai departe. Cei cinci milioane de evrei din imperiu, situaţi la baza ierarhiei etnice, erau supuşi unei serii largi de piedici legislative şi discriminări, care la sfârşitul secolului al XIX-lea cuprindea circa 1.400 de statute şi reglementări diferite. Doar evreilor – singuri între toate grupurile etnice - le era interzis să deţină terenuri în proprietate, să fie funcţionari publici sau să devină ofiţeri în armată; existau cote stricte pentru admiterea lor în licee şi universităţi“. Nu în ultimul rând, din când în când, periodic, autorităţile încurajau pogromuri preventive menite a mai descătuşa din energia naţionalistă rusă. În 1897, recensământul arăta că elementul etnic rus era minoritar în propriul imperiu, chiar dacă era grupul cel mai numeros (44% din populaţie). Atât timp cât structura de rezistenţă a Imperiului rezista, de bine, de rău, folosind din plin arma represiunii, şi naţionalităţile suportau administraţia ţaristă, chiar dacă fenomenul de rusificare preluat de Nicolae de la tatăl sau, Alexandru al III-lea, nu a făcut decât să accentueze nemulţumirile. Acest amestec exploziv, care venea şi după semnalele de alarmă din 1904-1905, pe care ultimul ţar le-a ignorat cu o inconştienţă vecină cu prostia, avea să-i fie fatal lui Nicolae al III-lea. Din nefericire, miza nu era doar dinastia Romanov, ci soarta întregii lumi.
(Va urma)
Comentarii 3
Florin - 06-09-2017
Sa inteleg ca musulmanii aveau mai multe drepturi decat evreii?
RăspundeFLOIN D. MIREA - 06-09-2017
Cartea istoricului de la Londra reia o serie de clisee si perceptii deformate in legatura cu Rusia tarista, exagereaza unele aspecte si minimalizeaza altele. Revolutia bolsevica a fost rezultatul unui complex de factori interni si externi, dar si a unei indelungate si foarte sistematice actiuni subversive a anarhistilor, nihilistilor, socialistilor de diverse culori si a bolsevicilor. Dupa actiunea esuata care a dus la aparitia Comunei din Paris (ca urmare a unui razboi), toate eforturile Internationalei Comuniste au fost dirijate spre Imperiul Tarist, vazut ca veriga slaba a sistemului capitalist. Insa nimic nu s ar fi intamplat cu tarismul rusesc, daca Germania imperiala nu ar fi apelat la bolsevicii lui Lenin, iar Statele Unite la fractiunea militanta a lui Trotki, pompand sume uriase de bani, pentru a scoate Rusia tarista din razboi in profitul Triplei Aliante si al unor cercuri de afaceri internationale care nu erau multumite de concurenta economica ruseasca si nici de faptul ca nu aveau liber acces la uriasa piata de desfacere ruseasca. Kaizeul a fost pacalit si a pierdut razboiul, dar alti factori majori de putere din lume au profitat din plin de pe urma inlocuirii tarismului cu regimul totalitar bolsevic. Ca in dosul realitatilor politice se afla realitatile de ordin economic, care le configureaza pe primele este un fapt care a modelat in permanenta istoria lumii din antichitate si pana azi.
Răspundeeu - 06-06-2017
mda.....tragedia poporului rus, suna poetic, aproape dostoieskian, pentru un profesor din Londra sau un cronicar de mana a doua din Bucuresti, dar in realitate mai bine de jumatate din poporul ala, atat pe vremea Imperiului tarist, cat is pe vremea URSS, era facut din alte popoare (inclusiv o bucatica din poporul roman in ultimul caz!)
Răspunde