Tragedia poporului rus (I)

Anul acesta s-a împlinit un secol de la Re­vo­luţia din februarie 1917 din Imperiul Ţarist, iar în octombrie-noiembrie se va mar­ca, vrând-nevrând, centenarul Re­vo­lu­ţiei bolşevice, un eveniment care a in­fluenţat secolul trecut, cu efecte în diverse colţuri ale lumii până astăzi. În im­po­zan­tul volum Revoluţia Rusă. Tragedia unui popor scris de istoricul britanic Orlando Figes regăsim una dintre cele mai ample ana­lize ale Rusiei prerevoluţionare (adică îna­intea anului 1917 şi înaintea izbucnirii Primului Război Mondial). De ce este atât de importantă această ecografie corectă şi pertinentă a ţarismului? Pentru că, pur şi simplu, anul 1917 (cu cele două etape ale sa­le, cea din februarie, democratică, şi cea din octombrie, totalitară) nu a apărut din senin, având cauze profunde în însăşi osatura sistemului ţarist.

Pilonii statului ţarist erau pro­fund slăbiţi, iar Figes analizează punct cu punct această stare de fapt care ne poate face să în­ţe­legem mai bine de ce valul re­voluţionar a măturat atât de uşor întreaga societate rusească. Şi de ce aproape toate clasele sociale erau profund nemulţumite în 1917. Privind în urmă cu luciditate, nu neapărat revoluţia este elementul sur­prin­zător, ci rezistenţa sistemului ţarist de-a lungul a aproape trei ani de război mon­dial împotriva unor armate mult mai profesioniste şi bine dotate, precum erau cele ale Germaniei şi Austro-Ungariei. Ul­timul ţar a fost complet incapabil să refor­meze societatea sau măcar să cedeze din imensa lui putere autocratică, moştenire de familie. „Pe par­cursul domniei, Ni­co­lae a lăsat impresia că este incapabil să facă faţă sarcinilor conducerii unui im­pe­riu imens, prins în­tre ghearele unei cri­ze revoluţionare tot mai adânci. E ade­vărat, doar un geniu ar fi fost în stare să reuşească. Iar Ni­co­lae cu siguranţă nu era geniu.“ Rusia avea mare nevoie de a schimba matricea, de a oferi supape pen­tru imensa energie populară care se afla mai ales la ţară: „La începutul secolului XX, Rusia era încă o ţară de ţărani: 80% din populaţie era catalogată ca apar­ţi­nând ţărănimii: iar cea mai mare parte a restului populaţiei îşi avea rădăcinile tot acolo. Sub pos­pa­iul urban al unui oră­şean rus dădeai re­pede de ţăran“. La ţară se trăia în condiţii neigienice atro­ce, astfel încât nu este de mirare că „până la începutul ani­lor 1890, unul din patru su­gari din me­diul rural murea înainte încă de a îm­plini un an. Cei care su­pra­vie­ţuiau era de aşteptat să trăiască, fără a fi prea să­nă­toşi, în medie până pe la 35 de ani“. Or­lando Figes se referă pe larg şi la cru­zi­mea greu de imaginat a ţăranului rus, pe care toată Europa avea s-o cu­noas­că, pen­tru că trupele ruseşti au fost mereu for­ma­te într-o proporţie zdrobitoare din ţărani. Cruzimea se concentra şi asupra soţiei, ca­re era bătută în mod tradiţional. Această violenţă din lumea rurală ţaristă nu avea cum să nu se răsfrângă şi asupra Re­vo­luţiei şi Războiului Civil.

Nici nobilimea rusă tradiţional latifundiară care s-a scufundat şi a fost asasinată de bol­şevici (sau constrânsă la exil) nu o du­cea prea bine. „Cei mai mulţi dintre bo­ier­naşi s-au dovedit incapabili să-şi trans­forme moşiile în ferme comerciale via­bile după ce emanciparea iobagilor i-a lipsit de sprijinul muncii gratuite a aces­tora şi i-a silit să intre în capitalism. Ve­chea economie rusească bazată pe mun­ca şerbilor nu fusese niciodată gândită în primul rând ca aducătoare de profit. Nobilii dobândeau prestigiu (şi uneori poziţii înalte), în funcţie de numărul de şerbi pe care-i deţineau.“ În plus, ino­va­ţia tehnică era mai degrabă inexistentă.

Armata nu se găsea nici ea într-o situaţie mai bună, chiar dacă fu­sese unul dintre stâlpii ţa­rismului, militarii fiind obligaţi să rostească jurământul de cre­dinţă direct ţarului şi dinastiei sale, şi nu statului rus. „Cu zece ani înainte de Pri­mul Război Mondial, armata Rusiei con­suma doar 57% din suma cheltuită pen­tru fiecare soldat al armatei germane şi doar 63% din cea cheltuită de Austria în aceleaşi scopuri. Pe scurt, soldatul rus por­nea la război mai prost instruit şi mai slab echipat decât duşmanul. Ar­ma­ta stătea atât de prost cu lichidităţile, în­cât se baza în cea mai mare parte pe pro­pria economie internă pentru a se îm­bră­ca şi hrăni. Soldaţii îşi cultivau singuri hrana şi tutunul şi tot ei îşi reparau uni­formele şi bocancii. Câştigau chiar bani pentru regiment, lucrând ca sezonieri la fermele agricole, în fabricile şi minele din apropierea garnizoanelor. Mulţi sol­daţi îşi petreceau mai mult timp cul­ti­vând legume sau reparând bocanci decât ca să înveţe cum să mânuiască armele.“ Ar­mata se afla la începutul secolului XIX la mare distanţă faţă de forţa care reuşise să îl învingă pe Napoleon. În plus, un de­taliu deloc de ne­gli­jat, soldaţii-ţărani erau trataţi foarte rău de ofiţeri (nu degeaba în 1917 aceştia au în­ceput să fie vânaţi şi împuşcaţi).

Un alt stâlp de susţinere a edificiului ţarist era Biserica Ortodoxă Rusă, ombilical legată de ţar. „Într-o ţară atât de vastă ca Rusia şi eminamente rurală, unde ma­jo­ritatea populaţiei era analfabetă, Bi­se­rica era o importantă armă propa­gan­dis­tică şi un instrument de control social.“ Mai mult, ea a fost transformată într-un instrument docil, care a servit pe faţă ţa­ris­mului: „Preoţilor li se cerea să condam­ne în predicile lor toate formele de ne­mulţumire şi de opoziţie faţă de ţar şi să informeze poliţia despre elemente sub­ver­sive din parohiile lor, chiar dacă obţi­neau informaţiile în timpul spovedaniei“. Nici statura morală a preoţilor nu im­pu­nea întotdeauna, chiar dacă nu se poate ge­neraliza: „Nivelul scăzut de educaţie al multora dintre preoţi, înclinaţia lor către alcoolism şi corupţie, binecunoscutele lor legături cu poliţia şi supunerea lor în general faţă de boierimea locală au con­tribuit la lipsa de respect cu care erau priviţi“. Bomboana de pe coliva Bisericii Ruse a fost ascensiunea la pârghiile puterii bisericeşti a lui Rasputin. Un fost ministru i-ar fi spus în 1916 ambasadorului Franţei (care era foarte îngrijorat de ceea ce se în­tâmpla în Rusia, având în vedere că era aliata Franţei ce investise sume uriaşe în ce­lebrele împrumuturi ruseşti): „Ce va ră­mâne din Biserica Ortodoxă în scurt timp? Când ţarismul, aflat în pericol, o să-i caute sprijinul, va descoperi că n-a mai rămas nimic“.

Fundaţia fiindu-i puternic crăpată, ţarismul mai avea şi o altă pro­blemă imposibil de rezolvat în ti­parele sale strâmte: chestiunea na­ţionalităţilor care fuseseră cu­cerite, a numeroaselor provincii pe care Imperiul reuşise de-a lungul timpului să le anexeze şi cărora nu concepea deloc să le ofere un grad mai mare de autonomie, dimpotrivă. Exista o segregare etnică foar­te clară: „În vârf erau ruşii şi germanii din zona baltică, care împreună ocupau poziţiile dominante la curte şi în cadrul ser­viciilor administrative şi militare. Sub ei erau polonezii, ucrainenii, gru­zi­nii, armenii şi aşa mai departe. Cei cinci milioane de evrei din imperiu, situaţi la baza ierarhiei etnice, erau supuşi unei serii largi de piedici legislative şi dis­criminări, care la sfârşitul secolului al XIX-lea cuprindea circa 1.400 de statute şi reglementări diferite. Doar evreilor – sin­guri între toate grupurile etnice - le era interzis să deţină terenuri în pro­prietate, să fie funcţionari publici sau să devină ofiţeri în armată; existau cote stric­te pentru admiterea lor în licee şi universităţi“. Nu în ultimul rând, din când în când, periodic, autorităţile în­cu­ra­jau pogromuri preventive menite a mai descătuşa din energia naţionalistă rusă. În 1897, recensământul arăta că elementul et­nic rus era minoritar în propriul imperiu, chiar dacă era grupul cel mai numeros (44% din populaţie). Atât timp cât struc­tu­ra de rezistenţă a Imperiului rezista, de bi­ne, de rău, folosind din plin arma re­pre­siunii, şi naţionalităţile suportau admi­nis­tra­ţia ţaristă, chiar dacă fenomenul de ru­sificare preluat de Nicolae de la tatăl sau, Alexandru al III-lea, nu a făcut decât să ac­cen­tueze nemulţumirile. Acest amestec ex­ploziv, care venea şi după semnalele de alarmă din 1904-1905, pe care ultimul ţar le-a ignorat cu o inconştienţă vecină cu pros­tia, avea să-i fie fatal lui Nicolae al III-lea. Din nefericire, miza nu era doar di­nastia Romanov, ci soarta întregii lumi.

(Va urma)