Pe aceeași temă
La Teatrul Metropolis se joacă de ceva vreme un spectacol care și-a făcut repede vad: Părinți. E după romanul de debut al Dianei Bădică, tipărit la Polirom, care și-a sporit în acest fel notorietatea. Și e meritul regizorului Cristian Ban că l-a descoperit, l-a scenarizat (împreună cu autoarea) și a montat acest spectacol încântător bazat pe lucruri simple și pe emoții omenești autentice.
Ce-l face să fie așa cald, aproape sentimental și mai ales adevărat e în primul rând faptul că se naște din trăirile personale ale autoarei, o tânără care-și povestește aici cu mult firesc parcursul, pe fundalul unui timp dramatic în sine- tranziția românească-, care ajunge să domine cu politica ei precară existența personajelor.
Apoi e abordarea lipsită de încrâncenare a materialului epic, trecând de la râs la plâns, de la comedie la dramă, cu naturalețea cu care o face viața obișnuită însăși. Și, nu în ultimul rând, prin jocul de echipă care încălzește cu entuziasmul și energiile lui adevărurile din piesă.
Deja bogată, dacă nu chiar în inflație, literatura despre vremurile începutului de democrație din țara noastră pendulează între tragedie, dramă și abordări satirice, grotești, compunând în ansamblu un tablou complex despre acest timp colțuros al istoriei. Între imagini inspirate de derizoriul vieții cotidiene în comunism, generatoare de umor absurd, și presiunea sistemului se situează mărturiile simple și sincere ale unor observatori de pe margine, cu intenții uneori romanești, cum este și această carte de debut a Dianei Bădica, în consens cu intrarea în maturitate, a ei și a vremurilor care-i temperează excesele.
Așa încât paginile și amintirile autoarei, transferate cu atașament de regizor în spectacol, au darul sincerității unui om care încearcă să înțeleagă această vâltoare istorică cu consecințe asupra vieții și mai ales mentalității oamenilor. Și-a păstrat calmul, umorul, bonomia pentru a ne putea povesti credibil experiența ei, lăsându-i pe cititori și spectatori să tragă concluziile și să lăcrimeze dacă simt nevoia. Inocența copilului la vârsta la care începe povestirea (autoarea s-a născut în anul 1985) se suprapune pe naivitatea celor care s-au jertfit și au sperat în minuni în 1989. Chiar dacă cei mai mulți din distribuție au venit pe lume după revoluție, felul în care se transpun în situații necunoscute cu atâta convingere e un semn că scrierea și respectiv spectacolul și-au ajuns scopul.
Autoarea era așadar, în 1989 o fetiță, o preadolescentă. Anii de dinainte pe care îi populează cu amintiri au culoarea vârstei și varietatea poveștilor auzite de la ceilalți. Contextul familial, comunitar o ajută să reconstituie viața si dincolo de micul ei univers atunci când vremurile dădeau pe afară și lumea se făcea că nu înțelege sau se ferea să arate. Vorbește despre asta o scenă emoționantă din spectacol când, ascultând o muzică la modă prin alte părți, ei, cei de după Cortina de fier, dar mai ales mama tac și lăcrimează. În această pauză care parcă oprește timpul, drama își arată colții.
Acțiunea începe în 1990 într-un orășel din Oltenia, Slatina, înscris cu majuscule în fundal, locul de origine al Ioanei Negrilă alias Diana Bădica. Adunați în scenă pentru a spune povestea, actorii se amuză căutând pe hartă localitatea care urmează să devină celebră prin relatările eroinei. Localizarea e pigmentată cu amănunte evocând pitorescul locului, dar și conotații politico-sociale. Amestecul trecutului cu prezentul e în spectacol un fel de joc cu coarda, înainte și înapoi, iar viața în schimbare în același decor poartă încă încărcătura trecutului. Un întreg arsenal de restricții îngrădesc libertatea de mișcare resimțită și de copii. Întorsul paginii nu e cum știm din istorie ceva simplu. Fără prea multă politică, spectacolul vorbește totuși despre destine eșuate în fond tocmai din cauza politicii care dicta fie și indirect în anii aceia viața oamenilor.
Familia Ioanei, alias autoarea, e una obișnuită. Locuiește la bloc și trăiește după tipicul acestui patent / model rusesc. Părinții lucrează la singura fabrică din oraș, unde s-au și cunoscut, iar cercul lor de prieteni e format din vecini și colegi din aceeași categorie socială, alături de care își petrec viața.
Mobilul dramatic de referință e moartea frățiorului de numai trei ani, întâmplare prin care sunt filtrate mai toate celelalte. Chiar și cele cu potențial comic, cum ar fi drumul la Craiova la întâlnirea cu un celebru vindecător, popularul Valeriu Popa, pe care-l promova Flacăra lui Păunescu. Trecut fără șanse printr-un centru de supraveghere și provocând multă suferință în jur, micuțul se sfârșește umplând de durere casa familiei Negrilă (nume predestinat) și urmărindu-le ca un blestem viața de după. Relațiile de familie se degradează treptat până la destrămare, respectiv divorțul părinților, urmat de ping-pongul cu Ioana, repartizată prin lege mamei.
Între un tată aparent îngăduitor și clarvăzător, dar incapabil de fermitate, pe care îl portretizează convingător Marius Florea Vizante cu ingrediente de exprimare dialectală și mișcare inspirate, și o mamă dominatoare, deformată de prejudecăți și superstiții, dar umană în fond, rol în care Silvana Negruțiu amestecă cu talent jovialitatea forțată cu bunele intenții ale oricărei mame, cu o rigiditate păguboasă din care cauză suferă ea însăși, Ioana îl alege pe prietenul Tudor. Lui i se confesează în orice problemă, tot amânând acel prim sărut, cu regia la vedere care se va produce în fine într-una din cele mai frumoase scene din spectacol. Părinții pe de o parte, copiii pe de alta, în anturajul lor specific, trăiesc în algoritmul unei societăți de prefabricate acea viață planificată în toate amănuntele ei. De la relațiile de muncă, la școală, și până la distracție totul e redus la șabloane. Libertatea pe care și-o pot lua copiii nu poate merge prea departe nici acasă, unde mama hotărăște rochița de îmbrăcat, nici la școală, unde execută la comanda învățătoarei dansul de la serbare, nici în excursie, unde dictează grija banului și spaima de a nu-l mai avea. Cel mai dureros pentru Ioana devine când părinții se despart și mai apoi când, pierzând sprijinul acelei mici comunități solidară la bine și la rău, va resimți și mai acut singurătatea. Nu va fi fericită nici mai târziu, când își va lua zborul spre capitală, de unde își evaluează acum trecutul. La doar treizeci și ceva de ani, muncind într-o multinațională, dar fără prea mari perspective, viața ei ar putea fi considerată în zona gri, a lipsei de speranță. Revine adeseori în orășelul natal pentru a se reculege la mormântul frățiorului care, ca în Livada lui Cehov, joacă rolul unui punct de inflexiune.
Deși întâmplările preluate de spectacol din amintirile Dianei Bădica, respectiv Ioana Negrilă, au coloraturi diferite, spectacolul își păstrează tonul binevoitor făcând chiar și amărăciunea veselă.
Realizat din mai nimic, adică din câteva obiecte de recuzită, un pian și o banchetă multifuncțională, și jucat cu disponibilitatea trecerii de la un rol la altul de câțiva tineri joviali care întregesc distribuția, spectacolul Părinți e un fel de teatru sărac la nivelul montării, dar bogat în idei și sentimente. Alături de actorii cu notorietate din rolul părinților, catalizator al grupului de interpreți e tânăra Theo Dincă, cea care în rolul eroinei câștigă din prima clipă simpatia publicului. Râde, plânge, se alintă, se burzuluiește, cuprinzând în jocul ei întreaga sală și făcându-și-o aliat. Tudor, în rolul prietenului, cu proverbialul lui costum de fâș, o însoțește luând înfățișarea băiatului de cartier, iar David Drugaru e la fel de bun aici ca și în celelalte roluri care-i revin. Mai sunt pe scenă, acoperind cu aplicație diferitele roluri de referință din scenariu, Maria Alecsievici care acompaniază la pian jucând și micile roluri necesare evocării, și Vlad Pânzaru, Nea Onel, omul bun la toate vecinul și amicul familiei.
La spectacolul pe care l-am văzut, în sală era și un grup de liceeni veniți în mod organizat la reprezentație. M-am temut cu privire la reacții. Însă, la sfârșit, după aplauze, i-am auzit comentând: Chiar a fost bun. Îmbucurător !
PS. Spectacolul Părinți de la Teatrul Metropolis a fost selecționat și în Festivalul Național de Teatru care a început în București, cu un program divers ce cuprinde spectacole din toată țara și câteva străine, selectate de un grup de trei critici, potrivit unui program estetic, teatrologic, subsumat sintagmei Dramaturgiile posibilului. De urmărit.
