Trei bijutieri

Cele două volume de proză scurtă semnate de Clarice Lispector (publicate la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”) sunt, cu adevărat, debutul în limba română al unei – nu e nicio exagerare în formularea mea imediată – imense scriitoare; există în română și alte (două cel puțin) volume ale scriitoarei din Brazilia (evreică, născută în Ucraina de astăzi), dar fără cine știe ce ecou. Apropo de debutul adevărat: mai întâi (în 2021) și urmând, de altfel, cursorul cronologic, antologia de nuvele și povestiri care acoperă perioada 1940‑1964, volumul intitulat „Cea mai mică femeie din lume”. Apoi, către finalul lui 2022: „Fericire clandestină” (proza scurtă a lui C. Lispector) dintre anii 1971 și 1977. Ambele în aceeași (admirabilă) traducere: cea a doamnei Anca Milu‑Vaidesegan. Un alt autor Humanitas Fiction care a publicat anul trecut un magnific roman- reverență despre Th. Mann („Magicianul”) spunea/scria relativ recent despre Clarice Lispector că „este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător”. Un fel de proză magică, așadar – cum ne sugerează Colm Tóibín (despre el e vorba în citatul anterior). În termenii realității, ceea ce spunea cândva, melancolic neconsolat, critic, G.K. Chesterton – și anume: „va veni o vreme când 2+2 nu ne vor mai da 4” – nu e de bine; pentru literatură, dimpotrivă, o asemenea ecuație e de dorit. E, de altfel, ceea ce se întâmplă din abundență cu proza lui Cl. Lispector – la final sau în progresia textului său avem o realitate superioară, mult îmbogățită. O notă: volumul al doilea de proză scurtă (și cel mai recent) e, tematic și ca atmosferă, unul al melancoliilor puternice, al deziluziilor trăite pe picioare, o radiografie a degradării (și aceasta: trăită demn, regal!), a cearcănelor adânci, tot mai adânci, în fine – un document major al căutării unui dincolo salvator („scriu pentru că trebuie să continui să caut”/„scriu pentru ca să rămân în viață”). Într-unul dintre cele mai dense texte însoțitoare de la o carte, Benjamin Moser notează despre ce e în stare să facă Lispector: „ce spune ce se află în spatele gândurilor. A folosit cuvintele pentru a încerca să ajungă dincolo de cuvinte, să le depășească. Ea a scris pentru a distruge cuvintele”. Clarice Lispector este un (benefic, desigur) uragan literar; integrala prozei sale scurte (căci așa sunt cele două volume) reprezintă un mare eveniment literar pentru scena noastră culturală. „Ar fi bine să fii atent cu Clarice. Nu e literatură ce face ea. E vrăjitorie”, a spus cineva faimos despre literatura acestei formidabile scriitoare. Ar fi bine să fim atenți! //

„Starul” (carte publicată recentissim în română tot la Humanitas Fiction, tot în colecția „Raftul Denisei”) a avut un destin aparte, distinct de al majorității operelor lui Yukio Mishima. Să spunem în acești termeni: nu a fost chiar o piesă de tot uitată, dar – față de altele – destul de neglijată. Este publicată în 1960, în revista japoneză „Gunzo”, și este recuperată, pentru publicul internațional, abia în 2019, atunci când e tradusă în limba engleză. Nu este chiar un roman – e un microroman care lasă însă să se vadă, în filigran, forța, rafinamentul și suplețea extraordinare ale unei scriituri inconfundabile.  Să mai spunem și așa: e o autoreferențialitate destul de evidentă (și) în această mică bijuterie de stil Mishima – cartea este scrisă fie în timpul, fie la scurt timp după terminarea filmărilor pentru „Afraid to die” (un film despre Yakuza, care marchează debutul cinematografic al marelui scriitor japonez). Ei bine, personajul principal al romanului e el însuși un actor, lucid și dezabuzat, care joacă – înconjurat de admiratoare numeroase – chiar un film ce are legături multiple cu Yakuza. În filmul în care a jucat cu adevărat Mishima e vorba de un tânăr gangster (cel interpretat de scriitorul japonez), care iese din închisoare după ce a răzbunat moartea tatălui său, un mafiot-șef; în microroman, „starul” joacă într-un film a cărui dinamică duce tot spre închisoare. După filmări (punctate cu dese „duble” și prelungite destul de mult ca urmare a unui accident), Yukio Mishima a declarat că a fost epuizat de ritmul de filmare și că „se săturase să mai apară în filme”. În microroman, personajul principal consumă o angoasă similară (un reminder: despre o altă carte a lui Mishima, Margaret Yourcenar spunea că este „o capodoperă a angoasei”). Despre autoreferențialitate, Philip Glass: „probabil că nu există scriitor mai autobiografic decât Mishima. Se aseamănă cu Celine și Genet, care nu erau scriitori politici, dar care explorau criza de a fi în viață, criza experienței însăși”. Simplu spus: una dintre marile recurențe ale operei vaste a lui Yukio Mishima – și a tuturor marilor cărți de literatură – e tensiunea (și diferența pe care o pune în joc această tensiune) dintre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, dintre aparențe și esențe. E ceea ce vedem declinat și în acest mic joc literar pe care ni-l propune scriitorul odată cu acest microroman. Și mai mult decât: există aici și o ieșire, printr-un fel de iubire calmă, la foc mic, dar salvatoare (o salvare la care, în realitate, Mishima nu a aderat – să nu uităm, el este cel care a murit, sinucidere prin sepukku, într-un fel teribil, oferind un spectacol dur, care a făcut înconjurul lumii). //

Două din două reușite cu totul remarcabile stau în dreptul lui François-Henri Désérable și pentru edițiile de limbă română ale cărților sale (traduse prompt la aceeași Humanitas Fiction și în aceeași colecție – „Raftul Denisei”). Mai întâi: „Un anume domn Piekielny” (în 2017, Premiul Goncourt – alegerea României), carte care intră din lateral și cu o imensă admirație în universul operei, dar și al vieții lui Romain Gary. Mai apoi, de puține săptămâni, de fapt, în română: „Stăpânul și cuceritorul meu”, carte-fenomen mult lăudată în presa franceză și internațională, tradusă deja în mai multe limbi și răsplătită, sus de tot și binemeritat, în 2021, cu Marele Premiu al Academiei Franceze pentru roman. În „Le Journal de Dimanche” se notează despre cea mai recentă carte a unui realmente copil-minune al literaturii franceze contemporane (Désérable e născut în 1987): „Noul roman al lui François-Henri Désérable este o mică bijuterie de poezie și ironie. [...] Autorul amplifică pasiunea pentru a o duce în derizoriu. Redă atât de convingător limbajul iubirii incandescente, al iubirii chinuitoare, al iubirii imposibile, al iubirii disperate. În această carte, care nu pierde nimic din virtuozitatea sclipitoare a romanului anterior, Un anume domn Piekielny, Désérable câștigă în profunzime. Un regal stilistic.“ Un mare spectacol de stil, scriitură precisă și șarmantă, nu de puține ori punctată (sau contrapunctată) cu șarje de un umor fin, care a plecat, conform mărturiei scriitorului, de la acest moment: „Am trăit cu pasiune o poveste de dragoste, rațiunea s-a predat, a depus armele, iar eu nu am putut scrie altceva pe acest subiect. Mi s-a părut necesar să încerc să reconstitui sentimentele care mă animaseră într-o ficțiune ce se învârte în jurul poeziei.“ Nu este, așadar, o poveste autobiografică, ci una care pleacă de la ceva foarte personal și care crește, admirabil, într-o rafinată și sclipitoare analitică, făcută cu instrumentele celei mai fine proze – a iubirii, a patimii, a geloziei. Piekielny e „un anume domn” care locuia la Vilnius (orașul natal al lui Gary), pe o stradă, la nr. 16, și care îl roagă pe R. Gary să le spună mai-marilor lumii numele său. „Stăpânul și cuceritorul meu” e un vers dintr-un poem de Paul Verlaine: „e oare sensibil, sau e rău, / sufletul tău?/nu știu, dar mulțumesc pentru-a / naturii trudă / că din sufletul tău a făcut stăpânul și cuceritorul meu”. Cele două cărți, așadar, pleacă direct din marea literatură ﹘  fie de la un citat dintr-un mare poet, fie de la un personaj făcut neuitat de un mare scriitor. În fond, așa este marea literatură (din care, precoce, strălucitor, Désérable face deja parte!): o conversație amplă cu cărțile, cu marile cărți mai ales. //