Pe aceeași temă
Dacă teatrul ar dispune de un sistem centralizat, interesat de audiența și frecvența cu care se joacă anumite piese de teatru, Trei surori de Cehov ar fi cu siguranță în top 10. Jucată pentru prima dată pe scena Teatrului de Artă din Moscova, la finele lunii ianuarie 1901, piesa a fost primită cu entuziasm. O parte însemnată a teatrului rus își revendică excelența și noutatea în acest text, transformat în spectacol de o elită de actori care fie au inspirat autorul – cum este cazul Olgăi Knipper, actriță în trupa Teatrului de Artă și soția lui Cehov, pentru care autorul a compus rolul Mașei -, fie l-au tradus scenic după o „muncă cu sine însuși“ care a revoluționat arta actorului: în rolul locotenentului îndrăgostit Verșinin - Konstantin Stanislavski (cel care fundamentează prima teorie modernă legată de jocul actorului); în rolul baronului Tuzenbach - Vsevolod Meyerhold (devenit mai apoi unul dintre cei mai mari regizori ai noii lumi sovietice).
Trei surori ar avea un capitol întreg dedicat într-o eventuală lucrare dedicată psihologiei poporului rus. Nu numai pentru că marea majoritate a personajelor sunt militari și corespund imaginii pe care de sute de ani rușii vor să o proiecteze în lume - aceea de mare putere militară -, ci pentru că textul în sine s-a jucat pe câmpul de luptă, fiind considerat de propagandă un text care ridică moralul. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roşie a avut în subordine 900 de brigăzi care însumau 15.000 de artişti, care, pe toată perioada conflagrației, au dat aproximativ 800.000 de reprezentaţii. Păpuşari, circari, actori – cu toţii se străduiau să-i înveselească pe soldaţii aflaţi între două bătălii. Cele mai cerute și jucate spectacole de teatru erau Anna Karenina (de Lev Tolstoi) şi Trei surori (de A.P. Cehov).
Cehov – acest Shakespeare slav – n-a scris decât câteva texte de teatru. Doar patru au dimensiuni „clasice“, adică o structură în mai multe acte, celelalte fiind toate doar într-un singur act. Spre deosebire de Shakespeare, personajele lui Cehov sunt simpli muritori, oameni de rând. „Mi se reproșează că nu scriu decât despre evenimente mediocre și că n-am eroi pozitivi (...) Ducem o viață provincială, străzile orașelor noastre nu sunt nici măcar pavate. Satele noastre sunt sărace și poporul e încovoiat de suferință. Noi însă, atâta timp cât suntem tineri, cântăm ca vrabia pe marginea unei scrumiere. La 40 de ani suntem deja bătrâni și începem să ne gândim la moarte. Ce fel de eroi am putea fi? (...) Aș vrea doar să pot spune oamenilor, cu toată sinceritatea de care sunt capabil: priviți cât de rău trăiți, cât de plictisitoare vă este viața! E important să înțelegeți asta. Dacă vor înțelege, cu siguranță vor căuta să-și inventeze o viață diferită și mai bună. Omul va deveni mai bun dacă îi vom arăta cum trăiește acum“ (extras dintr-o scrisoare semnată Cehov, nedatată).
Regizorul Timofei Kuliabin are 33 de ani - vârstă a maturității morale și a deciziilor importante. Este absolvent al Academiei de Teatru Rus (GITIS) din Moscova, instituție înființată în 1878. În 2007 este numit regizor asociat la Teatrul Flacăra Roșie din Novosibirsk. În 2015 își creează propria companie de teatru. Montează, deopotrivă, teatru și operă. În 2014 primeşte Premiul Special al Juriului la prestigiosul Festival moscovit Masca de Aur pentru opera Eugen Oneghin. Recent a terminat Don Pasquale (de Donizetti) la Balșoi.
Imagine din spectacolul Trei surori, de A.P. Cehov, pus în scenă de regizorul Timofei Kuliabin
„În al treilea an de studii, la GITIS, profesorul nostru Oleg Kudriașov ne-a ținut un discurs al cărui conținut poate fi rezumat astfel: lăsați să treacă 20 de ani înainte să începeți să montați Cehov“, scrie regizorul rus în prezentarea făcută spectacolului său Trei surori de Cehov (premiera în septembrie 2015, la Teatrul Flacăra Roșie din Novosibirsk), a cărui premieră pariziană a avut loc în week-end-ul trecut, la Sala Berthier a Teatrului Odéon. Spectacolul poate fi văzut până pe 15 octombrie și face parte din Festivalul de Toamnă de la Paris, manifestație culturală care debutează la început de septembrie și se termină în 31 decembrie. Odéonul parizian propune două montări cu Trei surori: spectacolul rus, invitat pentru un angajament limitat, ce ține de schimburile culturale care au creat renumele artistic al capitalei franceze, și o producție proprie, care va putea fi văzută între 10 noiembrie-22 decembrie 2017 (regia Simon Stone).
Kuliabin a gândit un spectacol radical. Textul e respectat cu sfințenie, decorurile sunt clasice (mobilă de țară de început de secol, cu lavițe, vaze cu flori, ceas cu pendulă), într-un gri-albastru ce amintește de culoarea uniformelor militare. Personajele au ținute corecte, de epocă, cu câteva upgrade-uri (Irina nu poartă rochie albă, ci pantaloni și cămașă albe). Telefoanele inteligente fac parte din bibliografia personajelor (Mașa și Verșinin își trimit SMS-uri, se fac selfie-uri de grup). Ceea ce face ca montarea să fie neobișnuită, radicală, cu noi opțiuni pentru înțelegerea textului și a relațiilor, este jocul actorilor, obligați să comunice în limbajul semnelor.
Pentru un regizor rus, confruntarea cu textele Cehov este inevitabilă. Fiecare spectacol montat înseamnă pregătirea pentru primul Cehov. Aici, opțiunile personale diferă, dar montarea primului text Cehov înseamnă adevăratul botez scenic. Kuliabin și-a condus timp de șapte ani cariera de regizor, căutând drumul spre Cehov. Inițial a fost o idee: un text clasic, arhicunoscut, jucat în spatele unui panou. Nu un teatru de umbre, dar un teatru de siluete. Ideea a evoluat și următorul pas a fost același text clasic, dar într-o limbă nouă, astfel încât cuvintele să-și arate ineficiența acolo unde sentimentele sunt absorbite natural de corp și transmise mai departe, printr-un nonverbal care ar fi trebuit să asigure comunicarea în integralitate. Asistând la o discuție între doi surdo-muți, Kuliabin și-a dat seama că nu e nevoie să inventeze un limbaj nou, care să oblige corpul să „emită și transmită“. Așa că a experimentat cu prima scenă din Trei surori – dimineața aniversării Irinei. Actorii au lucrat o lună cu un profesor care predă limbajul semnelor în instituții de specialitate. Rezultatul a fost convingător. Actorii gesticulează în liniște, într-un ritm natural, care nu obstrucționează nici sensul și nici relațiile. Din contră, sensurile se așază pentru spectator, căci frazele au destinatar concret; nu sunt aruncate în aer pentru toată lumea.
Spectacolul durează patru ore și 15 minute, cu pauze de exact 12 minute între fiecare act, timp necesar pentru a aranja scena. Casa Prozorov devine din ce în ce mai dezordonată, cu lucruri îngrămădite în colțuri, pentru ca în ultimul act toate mobilele să fie mutate în fundul scenei și acoperite cu o folie de plastic. Schimbarea e evidentă; plecările sunt iminente - casa părintească încetează a mai fi trambulina spre Moscova, devenind cimitirul amintirilor de altă dată.
Actul trei, cel al incendiului, se joacă aproape în integralitate în întuneric. Actorii gesticulează la lumina telefoanelor mobile (și nu numai, dar lumina suplimentară este foarte bine disimulată pentru a da impresia că doar micuțele ecrane își aduc aportul). Scena însă nu e cufundată în liniște absolută. Se aud pași, obiecte, vioara lui Andrei și palme care lovesc pieptul de fiecare dată când câte o propoziție începe cu „eu“. Doar ascultând concertul mâinii drepte care lovește cutia toracică fără milă, sensul textului se schimbă: cuvintele nu sunt melancolice, ci sadice. „Vorbind“ cu tot corpul, lovindu-și pieptul, capul, prinzând mâna celui a cărui atenție vrea să o aibă pentru a dialoga, cuvintele produc răni, vânătăi, sunete stranii care amintesc de cineva care e bătut sau se bate singur. Senzația e stranie: cele trei surori par posedate, uitate de Dumnezeu.
Limbajul semnelor propune o lume aparte. Apărut într-o formă rudimentară la începutul secolului al XVIII-lea, oferă pentru prima dată o posibilitate de comunicare și îmbogățire intelectuală celor cu deficiențe auditive. Așa cum demonstrează termenii asociați celor ce nu aud și deci nu pot vorbi, secole de-a rândul a fi mut însemna a fi prost (de exemplu, în engleză: deaf-and-dumb nu înseamnă doar surdo-mut, ci și idiot). Există două sisteme mari de limbaj gestual: cel care își are originea în Franța (munca starețului Charles-Michel de l’Epée) și care printr-un discipol al său (Laurent Clerc) va ajunge și va fi dezvoltat în SUA, respectiv filiera germană (munca lui Samuel Heinicke). Primele instituții de învățământ dedicate celor născuți cu deficiențe auditive apar în secolul XIX: în 1856, primul liceu de profil din SUA, care devine ulterior colegiu universitar; în 1806, prima școală pentru surzi în Rusia (Pavlovsk), iar la Moscova în 1860.
Thomas Mann a găsit-o într-o scrisoare a lui Cehov o frază cutremurătoare: „Nu cumva tragem cititorul pe sfoară, neştiind cum să-i răspundem la cele mai importante întrebări ale lui?“. Nu cumva regizorii de teatru ne trag și ei pe sfoară, propunând forme și modalități inedite, dar născute din situații minoritare?