Triplă aniversare la Teatrul Național din Craiova: 170, 70, 80

Doina Papp | 05.01.2021

Străvechiul lăcaș de cultură cu istoria lui de aproape două secole a trecut prin ani cu fruntea sus, înregistrând multe evenimente pe care o retrospectivă, fie și sumară, nu le poate omite.

Pe aceeași temă

În anul 2020, ilustra scenă din Bănie a sărbătorit 170 de ani de existență; ultimele decenii din această istorie confundându-se cu munca unei trupe care a devenit celebră datorită a cel puțin doi oameni: Silviu Purcărete și Emil Boroghină, sărbătoriți și ei. Un al treilea – Marin Sorescu –, cel care își are numele înscris pe frontispiciul Teatrului Național craiovean, nu poate fi uitat nici el. A rămas în analele instituției nu doar ca un simbol al literelor române provenit de pe aceste meleaguri, ci și ca autor al unor piese antologice reprezentate pe această scenă cu consecvență.

Până la a purta numele poetului însă, acest străvechi lăcaș de cultură cu istoria lui de aproape două secole a trecut prin ani cu fruntea sus, înregistrând multe evenimente pe care o retrospectivă, fie și sumară, nu le poate omite.

În numărul festiv, redactat și coordonat de scriitorul Nicolae Coande, șeful serviciului dramaturgie, evocarea acestui parcurs începe proverbial cu cine altul decât un membru al familiei Caragiale, Costache Caragiali, unchi al viitorului mare dramaturg. Numai că, afurisit pentru reprezentarea la inaugurarea din 29 iunie 1850 a vodevilului Baba Hârca, socotit ireverențios cu Biserica, a fost nevoit să o șteargă repede la București, unde și-a desăvârșit menirea de fondator, lăsând craiovenii pe mâna unora mai curajoși. A durat ceva vreme, peste un secol, până ce ambiția boierilor olteni de a avea un edificiu monumental să se împlinească, pentru a deveni mai apoi locul în care să-și facă numărul istoric familia Theodorini, consacrând Craiova mai întâi ca oraș muzical. Ioan Livescu, Ion Anestin, urmați de vedete ale scenei ca Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Roman Bulfinski, Constantin Radovici, ale căror portrete pot fi admirate și în muzeul Naționalului de la București, trec și pe la Craiova, punând bazele unei tradiții solide de început de modernitate. Literați cu renume ca Emil Gârleanu preiau frâiele teatrului, strângând în jur scriitori importanți ai vremii precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul. În directoratul celui care a încântat copiii cu pagini precum Din lumea celor care nu cuvântă a avut loc și celebrarea lui Caragiale la cei 60 de ani ai dramaturgului, festivitate la care acesta, aflat la Belin, nu a participat, motivând că invitația nu fusese stipulată în contract (!). În orice caz, e bine de știut că reprezentarea la Craiova a operei sale integrale a fost un unicat, acest drept fiindu-le refuzat teatrelor de la București și Iași. Asemenea întâmplări și altele mai colorate sau mai dramatice sunt evocate în acest compendiu alcătuit cu acribie de N. Coande, folosindu-se probabil și de ampla istorie a teatrului alcătuită acum mulți ani de Alexandru Firescu și C. Gheorghiu, însoțite fiind de prețioase imagini documentare. Momente de răscruce, care includ și dezastruosul incendiu din 1927, și nesiguranța ce i-a urmat, dar mai ales soarta teatrului în timpul și după al Doilea Război Mondial, marchează drumul prin vremi al uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cultură a țării. Perioada contemporană are în centru epoca inau­gurată de venirea la TNC a trupei lui Vlad Mugur, celebra generație de aur ’56, cu Amza Pellea, Silvia Popovici, Cozorici, Rauțki, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, care se alătură trupei ce pivota în jurul actorului craiovean Manu Nedeianu. Oameni, ani, fapte teatrale de prestigiu, directorate de succes de la cele istorice și până la cel prezent, când la butoane se află tânărul regizor Alexandru Boureanu, realizări culturale de răsunet, un festival dedicat lui Caragiale, un altul consacrat teatrului lui Marin Sorescu, în fine, renumitul Festival Internațional Shakespeare și multe, multe spectacole memorabile sunt tot atâtea puncte forte ale unei istorii demne de menirea unei instituții de rang național.

În anii 1988 și 1989, sub direcția regizorului Mircea Cornișteanu, el însuși autor al unei integrale Caragiale de referință, va monta primul său spectacol la Craiova Silviu Purcărete (Piticul din grădina de vară de D.R. Popescu), atrăgând atenția nu doar asupra numelui său, ci și asupra teatrului ce-l invitase.

Un Coup de foudre pentru regizorul bucureștean, vizita la Craiova îi va schimba destinul, început cu acel monumental Danaidele, care va cutreiera lumea imediat după revoluție, vestind despre forța teatrului românesc de a se regenera sub noua zodie a libertății.

M-am îndrăgostit fără scăpare de mirosul prafului din scena teatrului din Craiova va mărturisi mai târziu regizorul Silviu Purcărete, a cărui operă rotunjită azi pe mari scene ale lumii, din Franța până în Japonia, a cunoscut botezul celebrității pe scena care azi sărbătorește 170 de ani. Ubu rege cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Phedra, Orestia, Furtuna, iată titluri care nu pot lipsi din bibliografia nici unui aspirant la cunoașterea istoriei recente a spectacolului românesc și care îl definesc pe Purcărete drept una dintre cele mai pregnante și originale personalități ale teatrului lumii de azi.

Regizorul-poet, cum îl definește George Banu într-o substanțială schiță de portret publicată în volumul omagial la care ne referim, și-a afirmat poetica încă de la primele creații craiovene, unde descoperim capacitatea artistului de a povesti fascinant dincolo de text, în metafore scenice-vizuale revelatoare, cum ar spune Lucian Blaga. Ritualic sau direct, mustind de viață, imaterial și în același timp consistent, emoționant și grotesc, tragic sau burlesc, auctorial sau auto‑ironic, profund dramatic sau fantezist, jucăuș, nu cred că există categorii estetice binare sau de sine stătătoare care să nu-și găsească un corespondent în opera atât de bogată a regizorului septuagenar. Și totuși, un C personal îi definește stilul, compus din simboluri care devin pentru cunoscători amprenta persoanei, a personalității artistului. Cred că nu există dovadă mai mare a talentului decât capacitatea de a fi în același timp același și mereu altul prin inventarea unor structuri noi cu același vocabular de semne. Asta înseamnă a-l recunoaște pe Silviu Purcărete în imaginile ubuiești din opera lui Jarry la fel ca în splendidele ritmări aproape liturgice din Phedra, în strania îngemănate dintre sângeroasele fapte ale tiranului Titus și muzica lui Mozart, în poezia clovnilor lui Beckett din Așteptându-l pe Godot și ironiile Regelui care moare, în lumea dezlănțuită în bolgiile infernului din Faust și candorile unui Prospero în tútú de balet surprins în dormitorul lui de naufragiații unei furtuni de pe o mare shakespeareană insolită. Dar cel mai drag mie rămâne spectacolul botezat de regizor Noaptea de la spartul târgului (A 12-a noapte), despre care povestea că ar fi un fel de stare de mahmureală spre trezie, când realitatea se amestecă cu visul și oamenii se confundă între ei în căutarea unei vremelnice identități. Un spectacol inspirat de nostalgia pe care i-a trezit-o un dulap imens, descoperit în biblioteca teatrului și pe care l-a adus în decor pentru ca să-i prindă ca în insectar pe ridicolul Malvolio sau hâtrul Sir Toby, pe ducele îndrăgostit Orsino și fandosita lui aleasă, pe acei gemeni interșanjabili, naufragiați pe țărmul Ilyriei. Am iubit acest spectacol pentru ludicul pe care aici regizorul nu și-l mai reprimă, pentru nebunia, dar și candoarea cu care urmărește cadrilul sentimentelor, și satisfacția de a le ironiza, pentru curajul de a fi, la urma-urmelor, de partea petrecăreților și a cinicului Sir Andrew, bufonul-filozof. În opera sa scenică sunt multe imagini iconice, ale meloanelor și bastoanelor, ale trench-urilor lungi de culoarea nisipului, apoi mesele pe rotile care alunecă în scenă... Acestea lipsesc în A 12-a noapte, dar amprenta stilistică a regizorului rămâne aceeași stare poetică din care se hrănesc spectacolele sale.

Cele mai recente producții realizate de Silviu Purcărete în Japonia (vezi Richard al III-lea) ni-l înfățișează dispus să se updateze căutând sensuri noi, posibile în atât de vehiculata tragedie a puterii văzută ca o poveste despre oameni de azi (gulerele albe?!), despre ambiții, manipulare, dileme (în final, neînțelegând ce i se întâmplă, Richard primește pistolul cu care pune capăt dramei sale). E însoțit de aceeași echipă de creatori, Dragoș Buhagiar (scenografie), Vasile Șirli (muzică), împreună cu care a realizat multe dintre operele sale.

Subiect de analiză pentru critică, Silviu Purcărete nu și-a găsit, cred, încă biograful adecvat care să surprindă misterul ființei sale. În multe privințe, el rămâne o enigmă, îmbinând figura pantagruelică din Pilafuri cu parfum de măgar (titlul unuia dintre spectacole) cu gânditorul din peisajele nocturne, fotografiate de el însuși și arătate nouă cândva într-o expoziție la Muzeul de Artă din Cluj. Definindu-l drept regizor-poet, George Banu tocmai asta ar vrea, se pare, să spună.

Și pentru ca toate astea să poată purta un nume... cum spune o poezie a lui Sorescu, s-a întâmplat la Teatrul Național din Craiova directoratul de excelență al lui Emil Boroghină, actorul octogenar de azi, ale cărui energie, pasiune și pricepere au făcut posibil ceea ce am numit într-o carte fenomenul Craiova. Despre Emil Boroghină se pronunță în numărul festiv al revistei SpectActor personalități ale teatrului din lumea largă, numindu-l de-a dreptul genial ca președinte vizionar al Festivalului Shakespeare (prof. Sir Stanley Wells), lăudându-i însușirile: jovialitate, curaj, căldură, răbdare, har și, nu în ultimul rând, patriotism, prin care a devenit un model de animator teatral. Cea mai recentă ispravă a sa în materie de proiecte este Teatrul de poezie, unde omul cu părul ca zăpada, cum îl portretizează un condeier craiovean, pare a-și fi descoperit eul liric. Premiat de cele mai înalte foruri ale țării, Emil Boroghină a fost în același timp iubit și aplaudat de public, pretutindeni unde au ajuns, prin grija sa, spectacolele-eveniment realizate la Teatrul Național din Craiova. //

P.S.: cu prilejul aniversării a 170 de ani de la înființare, Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova a fost decorat de președintele României, Klaus Werner Iohannis, cu ordinul Meritul cultural în grad de Mare ofițer și de principesa Margareta, custodele Coroanei Române, cu decorația Nihil Sine Deo.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22