Tristul destin al Reginei-mamă Elena

Simona Preda publicase până anul trecut două volume foarte interesante, Patrie ro­mână, ţară de eroi1 și Tot înainte! Amintiri din copilărie (co-autor, alături de Valeriu An­to­no­vici)2. Cel de al treilea, Regina-ma­mă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea (Editura Co­rint, 2018), se depărtează de problematica comunistă, pentru a se axa asupra personalității mamei Re­gelui Mihai, o prezență destul de discretă în spațiul istoriografic românesc. În prefața cărții, Filip-Lu­cian Iorga sintetizează perfect crudul său destin: (Elena) „a fost, în diverse etape ale vieții ei, fiică de rege, soră de rege, noră de rege, soție de viitor rege și mamă de rege“. Dar niciodată regină pur și simplu.

Cartea Simonei Preda contribuie la opera de ridicare a vălului, iar efortul, atât de a o redacta, cât și de a o citi, nu este deloc zadarnic, pentru că oferă perspectiva unei femei care nu a avut o viață ușoară, dar, în ciuda încercărilor la care a fost supusă, a făcut mult bine într-o epocă zguduită de hecatombe, în care mult mai ușor era să te refugiezi sub mantia indiferenței. Mai mult ca sigur că destinul ei ar fi fost cu totul altul dacă soarta și calculele dinastico-politice i-ar fi scos în cale un alt prinț, și nu pe Carol, primul născut al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria.

Căsătoria Prințesei Elena a Greciei cu Prin­țul Carol al României din 1921 a reprezentat atât o alianță dinastică, între cele două case regale, cât și, evident, una politică, între România și Grecia (chiar dacă până la constituirea Alianței Bal­canice avea să treacă încă un deceniu și mai bine). Greu de imaginat acum, dar raporturile de forță din epocă erau cu totul altele decât cele din prezent, elita politică grecească și Casa Regală a Greciei văzând în România interbelică o putere balcanică, având în vedere atât suprafața ei dublată, cât și populația. Față de Ro­mâ­nia Mare, Regatul elen nu avea decât o treime din suprafață, iar după Primul Război Mondial nu reușise să obțină mari câștiguri teritoriale, eliminând doar prezența bulgarilor de la Marea Egee, acordată Bulgariei după Pacea de la București din 1913. Căsătoria Elenei cu Carol a fost însoțită de cea a Prințesei Elisabeta, sora lui Carol, cu Prințul George al Greciei. Mișcarea era inteligentă și făcea parte din mai largul plan de folosire, tipică epocii, a alianțelor dinastice în interese politice. De altfel, și familia regală a Greciei era destul de numeroasă (ca și cea a României), Regele Constantin I și Regina Sofia având trei băieți (George, Alexandru, Paul – toți domnind) și trei fete (Elena, Irina și Eca­terina).

Fascinante și uitate au rămas detaliile căsătoriei dintre Elena și Prințul Carol, care a avut loc în Grecia, la Atena, la 10 martie 1921. Elena era foarte populară în Grecia, fiind prima prințesă născută în țară care s-a căsătorit chiar în Grecia. Episodul nu a fost tratat pe larg de presa românească. Elena a avut un dublu ghinion, am spune, nimerind atât alături de instabilul Carol, cât și din cauza problemelor grave pe care le-a cunoscut propria familie regală în foarte turbulenta Grecie, față de care Ro­mânia interbelică poate pă­rea o insulă de stabilitate. Tatăl său a fost detronat în 1917, fiind acuzat că era germanofil (și cu temei, având în vedere că fusese educat în Germania și era căsătorit cu sora kaiserului Wilhelm al II-lea), și a fost înlocuit de fiul său Alexandru I, care a domnit puțin, din 1917 până în 1920, când a murit de o septicimie provocată de mușcătura unei maimuțe. În urma unui plebiscit din 1920, grecii s-au pronunțat pentru revenirea Regelui Constantin, care a fost făcut responsbail pentru dezastruoasa campanie din Asia Mică, unde Armata Greacă a fost zdrobită de forțele turce kemaliste, după ce înaintase până aproape de Ankara, marcând sfârșitul Megali Idea3. Cons­tan­tin a abdicat din nou în favoarea fiului sau, George al II-lea, care a domnit puțin, fiind obligat să părăsească țara în martie 1924, când s-a proclamat cea de a Doua Republică Elenă. Însă și George al II-lea va reveni pe tron în 1935, în urma unui plebiscit, doar pentru a pleca din nou în exil în 1941, în urma ofensivei germane care avea să ocupe Grecia până în 1944.

Poate că soarta întregii Românii interbelice (cea Mare) ar fi fost alta dacă Prințul Carol nu ar fi găsit în interior destui susținători, gata să se pună la dispoziția lui pentru a lovi în rivalii politici și istorici. Este posibil ca el să fi făcut gestul de renunțare la tron din 1925 și în ideea că Regele Ferdinand, tatăl său, urma să mai domnească mult timp, fără să ia în calcul o moarte iminentă. Care s-a produs în 1927, dând peste cap raționamentele lui (dacă or fi existat). Deja în 1928 Carol se răzgândise, plănuind din Marea Britanie o întoarcere care a fost dejucată de guvernul britanic. După ce fiul său a ajuns re­ge, Elena a păstrat legături strânse cu Re­gina Maria, chiar dacă din memoriile aces­teia din urmă răzbat nemulțumiri față de felul cum era crescut Mihai (Micky) de către mama sa, care încerca să-l protejeze mai mult decât era cazul. O altă problemă era familia grecească a Elenei, care profita de poziția ei pentru a-i face vizite lungi și dese, căci o ducea greu financiar după ce fusese obligată să ia calea exilului, profitând de faptul că Elena primea anual de la statul român o sumă frumușică: 7 milioane de lei (nu mai punem la socoteală faptul că Regelui minor Mihai și regenței îi erau alocate 22 de milioane de lei).

La 21 iunie 1928, Curtea Supremă a Ro­mâ­niei a anulat căsătoria dintre Carol și Elena, motivând „nepotrivirea“ dintre cei doi, ceea ce pe undeva era perfect adevărat. În noiembrie 1928, Elena a vizitat provinciile României, rămânând impresionată de diversitatea lor și de verdele intens al naturii, atât de necaracteristic uscatei Grecii, și a participat la evenimente oficiale în calitate de Regină-ma­mă.

Viața ei (ca și a României) avea să fie dată peste cap de revenirea intempestivă a lui Carol la 6 iunie 1930. De notat și naivitatea lui Iuliu Maniu, ca­re i-a pus lui Carol condiția să se reconcilieze cu Elena. Greco-catolicul Maniu, fără să-l cunoască de fapt pe Carol, își făcea iluzii în legătură cu comportamentul și cuvântul lui. Oricum, evenimentele din acea perioadă ar fi putut face subiectul unui soap opera regal cu mare succes la public, cuprinzând dragoste, intrigă, dramă, răsturnări de situații. Carol a început să se răzbune pe Elena la scurt timp de la revenire, retrăgându-i titlul de regină și interzicând intrarea în țară a rudelor ei grecești. La nivelul opiniei publice se făceau presiuni ample asupra ei pentru a șterge cu buretele trecutul și a-și relua locul (măcar formal) lângă Carol. Revenirea Elenei Lupescu avea să basculeze definitiv balanța. Lupescu îl cunoștea cel mai bine pe Carol și putea bănui că, într-un moment de slăbiciune, acesta ar fi putut fie să revină la Elena, fie să-și găsească o altă amantă. Carol a limitat influența mamei sale, pe care a obligat-o să se stabilească la Balcic, lui Știrbei i-a interzis accesul la palat (dar acesta, prevăzător, a preferat să rămână în Elveția). Toată această dramă românească a făcut deliciul presei (mai ales de scandal) din Occident. Șiret, Carol dorea să pună pe seama ei eșecul așa-zisului efort de împăcare, în fapt mai mult ca sigur că nu a avut în minte nici un moment revenirea alături de Elena. Cel mai afectat a fost, fără îndoială, Mihai.

Situația Elenei avea să se deterioreze rapid în 1931, când Carol a încercat să o izoleze. „Nu mai participa la festivitățile publice, i se retrage titlul onorific de colonel al Regimentului 9 Roșiori, ba chiar i se scoate portretul de la locul de onoare din popota ofițerilor (...) Nu i se mai permite să ia contact cu oamenii politici.“ Corespondența îi era cenzurată, reședința supravegheată, ca și orice mișcare. Devine o paria. Cum Carol s-a văzut la butoane, nici măcar nu s-a mai ferit să o afișeze pe metresa regală, astfel încât plecarea Elenei din țară a reprezentat deznodământul logic al dramei. Elena a fost nevoită să-i vândă chiar lui Carol două domenii personale pentru a face rost de bani în vederea achiziționării unei case în apropierea Florenței. Paradoxal este că tocmai Maniu, care o simpatizase pe regină, a fost cel care a trebuit să o convingă de necesitatea plecării. Înțelegerea semnată la 17 februarie 1932 prevedea acordarea sumei de 7.200.000 lei anual, precum și dreptul Elenei de a se întoarce în România timp de patru luni pentru a fi împreună cu Mihai, doar cu acordul lui Carol al II-lea, care, previzibil, nu și l-a mai dat niciodată. Elena a revenit în țară numai după abdicarea lui Carol al II-lea și pierderea frontierelor, la 14 septembrie 1940. Până la această dată a locuit la Florența, unde îl primea câte două luni pe Mihai.

În cea de a două perioadă a vieții sale în România, care a coincis cu una chiar mai tulbure decât prima, Regina-mamă Elena a continuat opera de binefacere, mai mult, contribuind la salvarea a mii de evrei deportați de regimul Antonescu în Transnistria, numele ei regăsindu-se pe celebrul Zid de Onoare al celor Drepți din Ierusalim. După abdicarea Regelui Mi­hai, Elena s-a întors la Florenţa, locuind acolo până în anul 1980. A murit la 86 de ani, într-un apartament din Lausanne. Via­ţa ei, grea, supusă unor încercări pe care nu le-ar fi meritat, din partea unui soţ bezmetic şi, cum se va dovedi la final, nemăsurat de laş, face parte integrantă din imaginea întunecată a României Mari, iar cartea Simonei Preda aduce informaţii suplimentare, care produc simpatie şi compasiune.