Pe aceeași temă
Troienele, spectacolul-eveniment al regizorului Andrei Şerban care a revoluţionat teatrul din America anilor ’70, redeschide la început de decembrie porţile teatrului LaMama din New York, marcând centenarul fondatoarei, Ellen Stewart. De numele acestei distinse Doamne a Teatrului se leagă mişcarea teatrală originală „Off Off Broadway”, personalitatea ei generoasă şi vizionară a marcat începutul carierelor unora dintre cei mai apreciaţi actori şi regizori din teatrul şi filmul american. Şi aceasta, pentru că Ellen Stewart a venit în întâmpinarea artiştilor care aveau nevoie, atunci ca şi acum, de un cadru neconvenţional pentru „a trăi” şi „a face” teatru la cote înalte de libertate şi de performanţă artistică. Troienele aparţin istoriei personale a teatrului LaMama, dar şi marii istorii a Teatrului, inspirând generaţii de creatori, deschizând publicului un nou orizont de aşteptare, orientându-i privirea spre teatru ca artă purificatoare, ca o cale privilegiată de autocunoaştere şi de investigare a realităţii. În occident, parcursul Troienelor reprezintă un capitol de sine stătător; a circulat pretutindeni, antrenând artişti şi energii creatoare de o mare diversitate culturală, etnică, lingvistică. În aceste zile la New York, The Trojan Women Project Festival reuneşte pe scena teatrului LaMama, pe lângă nume cunoscute din producţia originală, artişti din Cambodgia, Kosovo şi Guatemala, dovadă că Troienele sunt şi un mod de a trăi bucuria diversităţii, de a aduce laolaltă oameni diferiţi, poveştile lor şi experienţele care le-au inspirat.
În România anilor ’90, Troienele au scris o pagină importantă în teatrul autohton. Spectacolul regizat de Andrei Şerban, în acea perioadă director al Teatrului Naţional din Bucureşti, a reprezentat vârful de lance într-un proiect generos de schimbare a teatrului românesc, de deschidere spre un nou fel de-a face teatru, eliberat de constrângeri ideologice şi tipare mentale vetuste. Spectacolul Troienele a fost reluat abia în 2012 pe scena Operei Naţionale din Iaşi, într-o nouă montare în care Andrei Şerban a putut lucra cu solişti de operă, punând în valoare muzica originală compuză de regretata Liz Swados. Aşadar, Troienele sunt mai mult decât un spectacol, sunt o poveste vie care, inspirată de teatrul lui Euripide, şi-a croit în timp propria imortalitate, antrenând în călătoria sa fabuloasă pe toţi cei dispuşi să participe la teatru ca la o formă directă de comuniune, o experienţă cathartică, o racordare personală la straturile de profunzime care ne compun şi ne fac să fim ceea ce suntem.
Astăzi nu putem şti exact ce înţelegeau vechii greci prin teatru, cum anume au fost interpretate, în amfiteatrele antice, Troienele lui Euripide. Vizitând teatrul de la Epidavros, am descoperit că acesta se afla într-un complex dedicat zeului Asclepios, cel cu puteri vindecătoare, medicul, taumaturgul. Aşadar, teatrul era inseparabil de ritualurile purificatoare, reprezenta un mod de participare nemijlocită la o experienţă comună, menită să exocizeze, să refacă echilibrul puterilor sufleteşti şi trupeşti; să restaureze persoana umană şi s-o redea comunităţii, ca parte a unui organism viu. O concepţie care pare în contradicţie cu individualismul zilelor noastre, cu alienarea insului fragmentat lăuntric, pierdut în marile aglomeraţii urbane. Şi totuşi, Troienele ne arată că teatrul poate fi un extraordinar vehicol de călătorie în timp, ce ne permite să descătuşăm energia textelor vechi, să recuperăm experienţe fondatoare, atât de necesare astăzi.
Troienele vin dintr-o lume arhaică, a ritualurilor şi a energiilor sacre, ne vorbesc într-o limbă veche care traversează viscerele dar care emană, de fapt, din pământ, din apă, din vuietul pădurii, din simbolurile misterioase pe care munca regizorului le scoate mereu la suprafaţă, ca într-un amplu travaliu arheologic. Deşi sunt spetaculoase, Troienele nu pot fi descrise în primul rând ca simplu „spectacol”, de teatru sau operă. Au coerenţa construcţiei, precizia execuţiei, forţa de expresie a unui ritual. Întri în lumea Troienelor ca într-un sanctuar. Ni se aminteşte, în ritualurile sacre, că avem, fiecare, o preoţie universală. Andrei Şerban a adus la viaţă un teatru liturgic. Troienele sunt o prezenţă care frapează, mai ales vizual şi auditiv; o explozie de libertate construită însă riguros, pe disciplină şi intensitate. Chiar înainte ca spectacolul să înceapă propriu-zis, spectatorii sunt invitaţi să pătrundă în culise, un spaţiu delimitat de restul scenei, să facă efortul de a se integra într-o lume lăuntrică, diferită de cea exterioară. Unii încearcă să înţeleagă, alţii se străduiesc, mai ales, să participe. Ritualul e viu, timpul mitic e circular, aici nimic nu se demodează, nu se învecheşte. Poate că totul a plecat de la îndemnul lui Peter Brook, care-l sfătuia pe Andrei Şerban să monteze o piesă într-o limbă uitată; iată că Andrei Şerban a scos la iveală o limbă universală, un esperanto al sacrului. Limba Troienelor funcţionează ca un limbaj liturgic, ce nu se rezumă la cuvânt; e şi gest, e şi incantaţie şi prezenţa „obiectelor de cult” (torţe, fum), coregrafia interacţiunii dintre „preot” şi „credincioşi” e compusă din gesturi încărcate de o teatralitate asumată, ce invocă şi (ne) provoacă participarea. Fiecare solist, Hecuba, Andromaca, Ahile, devine la un moment dat „preot”, slujtor al Misterului Teatrului.
La decenii după venirea lor miraculoasă pe lumea „de dincolo de cortină”, merită să ne întrebăm cum se raportează la Troiene omul contemporan, pentru care ritualul e doar o sumă de reguli învechite, nicidecum un reper existenţial. Dar aici e provocarea lansată de Andrei Şerban şi felul său de-a face teatru. Originalitatea Troienelor vine din faptul că demitizează fără să distrugă mitul, purifică o experienţă străveche de aluviunile culturale, de falsele noastre transcrieri romantice. Putem face oricând experienţa culturală a mitului. Pentru omul (post)modern, mecanic şi avid de informaţie, experienţa mitului e ca un fenomen de aglutinare, adeseori lipsit de discernământ. Deşi informaţia hrăneşte mitul dându-i valenţe noi, îl şi de-vitalizează, îl de-formează. Mai există însă şi calea inversă către mit, ca o dezgolire, o decantare, o abandonare a tot ce s-a sedimentat în timp, ca atunci când înlături straturile de lut pentru a scoate la lumină un mozaic vechi; să atingi straturile profunde ale sufletului, să-i asculţi reverberaţiile. Troienele urmează acest al doilea drum, al kenozei. Răspunsurile despre natura umană vin din participarea la ceva misterios, care ni se comunică dincolo de cuvinte. Avem nevoie „de eveniment” - e un motto al lui Andrei Şerban cu care suntem familiarizaţi, mai ales cei ce au participat la Academiile itinerante. Dar nu putem participa, mai ales la sacru, fără inteligenţa emoţiei. Cum devine emoţia inteligentă? Prin participarea la ritual, prin experienţa practică, singura care ne conduce la misterul lui „toţi să fie una”. Căutarea, mereu reluată a lui Andrei Şerban în Troienele, rezonează cu întrebările lui Peter Brook, pe care le duce mai departe: „Ce relaţie e între teatrul vorbit şi cel nevorbit? Ce se întâmplă când sunetul şi gestul devin cuvânt? Ce loc ocupă cuvântul în expresia teatrală? E vibraţie? Concept? Muzică? Zace cumva în structura sunetului vreo limbă uitată?”
Ce înseamnă milă, dragoste, frumuseţe, răscumpărare, sacrificiu, opresiune, exil? Pe fiecare în parte, modernitatea le-a mitizat romantic. Troienele schimbă sistemul de referinţă şi prin aceasta avem şansa să ne regândim raportarea la experienţe pe care, deşi ni se întâmplă acum, aproape că nu le mai înţelegem... Cum ieşim din indiferenţă? În ce măsură poate fi tragedia greacă, pentru spectatorul contemporan, o experienţă a Emoţiei, nu doar a intelectului? Cum redescoperim Omul? Hecuba, cu parura regală, cu vocea impresionantă, pare a fi prototipul femeilor ahemenide, dârze, aspre dar profund misterioase în feminitatea lor; ele ştiu cine sunt şi ce rol au în comunitate. Trăiesc după ritualuri, comunică într-o limbă ce foloseşte strigăte, imprecaţii, gesturi simbolice; sunt povestitoare fabuloase, îşi deapănă propria mitologie cu uşurinţa cu care ţes pânza corăbiilor ce le vor duce departe, în exil. Totul e grai, gest grăitor, obicei ancestral. Deşi puternice şi vocale, aceste Troiene şoptesc. Asemeni femeilor de odinioară care, mai ales în vechile noastre comunităţi rurale, murmurau copiilor rugăciunile în ureche, ca pe nişte formule magice menite să descânte, să îmblânzească duhurile. Însă cu o nuanţă importantă, pe care Andrei Şerban o face vizibilă: lumea Troienelor nu e Livada de vişini la care Ranevskaia se întoarce paseist, livresc şi melancolic. E o lume vie, care continuă să fie, acum şi aici. Troienele îţi dau forţa să trăieşti în prezent.
Într-o lume a bărbaţilor cuceritori, cât de puternice sunt femeile troiene... chiar şi în captivitate! Fiindcă ele înseamnă împreună ceva, forţa lor emană din colectivitatea căreia îi dau trup. Dar nu o unitate de monolit, ci una a legăturilor de generaţii, de pământ, de sacrificiu, de continuitate creatoare. Gesturile hieratice, costumele cu poezia lor simplă şi sobră, mi-au amintit de pietrele albite de soare de pe Acropole. Urmărindu-le cum urcă şi coboară schelele din lemn, ca nişte eşafoade, simţi teama femeilor, dar şi dârzenia lor. Sunt, împreună, o imagine realistă, dar care degajă şi exuberanţă, vitalitate, senzualitate. Departe de a stârni mila, robusteţea lor ne mobilizează interior. Andromaca spală trupul fiului Astyanax, pregătindu-l pentru moarte, ca într-o mirungere cu apă. Bocetul colectiv uneşte, sudează trupurile într-o revărsare generală, într-o solidaritate organică devenind, într-o limbă dincolo de limbă, toate una, un neam-fluviu până înapoi la Eva. Pângărirea Elenei e un act de justiţie divină. Femeile smulg un mădular „putred” din trupul lor, ca act de ispăşire. Momente ca „dansul funiei” cu care e legată Cassandra sau „dansul violului” ritualic, m-au făcut să mă gândesc că nu există doar o estetică a frumosului, ci şi o estetică a cruzimii. Pentru antici, sau în comunităţile tradiţionale, cruzimea îşi avea rolul ei regulator, purifica, restabilea echilibrul „ca prin foc şi prin sabie”. „Fantoma” lui Ahile trimite cu gândul la dansul tradiţional al măştilor în ajun de Anul Nou. O altă scenă memorabilă este aceea în care Vestala se înjunghie alunecând în jos, într-o contorsiune lentă a trupului, ca o inserţie de balet modern, un contrapunct stilizat. În varianta din 1974 era vorba despre „femeia care toarce”, urcând cu fusul pe rampă, misterioasa Clotho care toarce firul vieţii, şoptind din caier în limba tainelor şi-a măruntaielor. Începutul spectacolului în culise, în subteranele minţii, în subconştientul colectiv, converteşte decorul într-un drum iniţiatic. Drumul spre Troia e calea către mit. În lumea mitului funcţionăm toţi ca o colectivitate, ca un organism. Ca să supravieţuieşti, trebuie să înveţi să aparţii. Apoi trecerea, prin scenă spre sală, unde fiecare îşi ocupă locul ca spectator, e o salutară ancorare în prezent. Convenţia teatrală şi ritualul comunică firesc, suplu, astfel încât trecerile nu au nici o asperitate, nu există fracturi între lumi. Totul curge şi creşte, ca aluatul unui vis - un vis lucid ca o premoniţie, ca o transă profetică a Cassandrei. Spectacolul are coerenţa şi organicitatea unui basm. Fiecare fragment devine o experienţă umană concentrată dintre care, poate, dominantă rămâne aceea a exilului. E atât de frumoasă şi atemporală imaginea corabiei vii, cu femeile troiene care dau cu trupul lor trup corabiei. Valurilor. Tăcerii.
Ar fi interesant de urmărit cum dialoghează tragedia greacă cu spiritul american, astăzi. Şi noile Troiene vor da, în aceste zile la New York, un răspuns proaspăt. Cred însă că, indiferent de epocă, americanii vor avea, poate mai mult decât europenii, o reacţie puternică la Troiene şi în general, la teatrul ritualic. Poate că aici, unde vin exilaţi de pretutindeni, nevoia de rădăcini e mai acută decât în Europa. Suntem din ce în ce mai puţin liberi. Şi tot mai singuri. Numai ancorarea în sacru ne poate elibera deplin, unifica, în noi înşine şi cu ceilalţi. Deşi aparent frust, acest „spectacol” e încărcat de poezie şi de frumuseţe. Ca pânza de borangic pe care o ţesea bunica mea Anica, lăsând lumina s-o traverseze fără să se rupă. Troienele se luptă aprig cu destinul lor, aşa cum s-a luptat Iacob cu Îngerul. Dacă Euripide le-a dat un nume, Andrei Şerban le-a dat un suflet.
Troienele, 1974
Troienele (TNB, 1990)
Troienele, Opera din Iaşi, 2012
Troienele, Opera din Iaşi, 2012
Ellen Stewart, fondatoarea teatrului LaMama din New York şi regizorul Andrei Şerban
