Pe aceeași temă
Se spune că piesa Turandot, scrisă în 1762, i-a fost inspirată lui Carlo Gozzi de o povestire persană din colecția celor O mie și una de zile a lui François Pétis de la Croix. Pornesc de la această referință fiindcă ea reflectă, poate, cel mai bine tonalitatea de feerie luminoasă prin care regizoarea Sânziana Stoican aduce pe scena Teatrului Excelsior parabola reginei chineze. O punere în scenă modernă, un concept decantat cu sensibilitate artistică și finețe în detalii, care extrage din textul tradus și adaptat de regizoare sensurile unei căutări necesare și de maximă actualitate, ghidată de întrebările-ghicitori ale prințesei Turandot. Interesant este că întrebările sunt fabricate, inițial, ca să obnubileze adevărul, ca să arunce în întunericul fricii și al morții căutarea pețitorilor de neam ales care veneau să-i ceară dragostea. Întrebări care, în loc să arunce punți între oameni, devin ziduri de apărare, fortărețe ale unui suflet care nu-și găsește alinarea decât în izolare, într-o singurătate egoistă, fals purgatorială. Turandot își fabrică, așadar, o persona ca să-și justifice alegerea, identificându-se cu prințesa Lou-Ling, ucisă cu vreme în urmă de un prinț tătar. Vrea să-i răzbune acesteia soarta ucigându-i pe toți pretendenții ei, care nu reușesc să treacă proba celor trei ghicitori.
Care este fantoma care îi urmărește pe toți muritorii, născându-se în fiecare noapte, murind în fiecare dimineață? E prima întrebare. Și prințul Kalaf răspunde corect: speranța. Această Turandot citită de Sânziana Stoican respiră, în ciuda legendei sumbre din care se naște, multă speranță.
Cu un aer de inocență și de candoare, care se degajă din decorul redus la elemente simple, dar încărcate de sugestie, din costumele versatile (chimonouri manevrate la vedere, ce sugerează și schimbarea rapidă de roluri) și din permanenta reconfigurare a elementelor de joc, Turandot coboară de pe piedestalul solemn al legendei, cu grația unei păpuși de porțelan, în realitatea noastră familiară. Scenografia realizată de Valentin Vârlan și ilustrația sonoră cu instrumente tradiționale conturează atmosfera de basm oriental, dar construiesc în permanență legături cu noi și lumea în care trăim; o lume care continuă să-și pună aceleași întrebări despre dragoste și sensul vieții, despre sacrificiu și dreptate, despre valabilitatea speranței mai ales acum, când cutia Pandorei pare mai plină ca oricând de lăcomie și cruzime, jubilând pe seama banalității răului. Fiecare personaj luptă, în felul său, pentru speranță. Dacă la Turandot e, într-adevăr, fantomatică, iluzorie și rece ca lumina lunii, Kalaf e condus de o speranță robustă, solară, care-l ajută să traverseze vămile propriului suflet, de la dorința de răzbunare împotriva celor care l-au detronat și umilit, la căutarea sinceră, animată de pasiunea dragostei. Dana Marineci e o Turandot care convinge prin forța paradoxală a fragilității; rostirea ei fermă și așezată dă discursului o sinceritate care răzbate dincolo de cruzimea faptelor. Ca la Shakespeare, Sânziana Stoican face din cuplul Turandot-Kalaf o pledoarie, în oglindă, pentru natura umană, ale cărei slăbiciuni pot fi convertite, prin sinceritatea asumării, în virtuți călăuzitoare.
Ne mișcăm cu grație într-o lume a simbolurilor care par, prin simplitate, desprinse dintr-o carte pentru copii: un vultur de lemn care se înalță în vârful unei prăjini de bambus, baloane colorate care sugerează capetele celor executați rostogolindu-se la pământ, chiar și un sfat al înțelepților redat prin păpuși de lemn miniaturale, masca lui Turandot care sugerează trecerea ei de la prizonierat la libertate, atunci când se înalță alături de vultur, simbol al curajului și libertății de care va da dovadă Kalaf. Însă această simplitate asumată e departe de a fi facilă, iar economia mijloacelor nu face decât să facă invizibilul vizibil, arătând ingeniozitatea cu care acestea ajung să poarte sensurile profunde ale poveștii. Și ce poate fi mai genial, într-un spectacol de teatru, decât să-ți împărtășești, cu pasiune, arta de a fi copil într-o lume care pare să fi uitat bucuria simplă a jocului revelator?
Ce se aprinde ca focul, se răcește când îți pierzi curajul sau mori, se încinge din cauza pasiunii? Sângele, răspunde Kalaf. Turandot a intrat în istorie (și prin genealogia ei extinsă de nume celebre din muzică și literatură) drept prințesa sângeroasă, „degrabă vărsătoare de sânge nevinovat“. Sânziana Stoican ne îndeamnă să o privim, deja, în oglinda răspunsurilor lui Kalaf; abia cuvintele lui o umanizează, o explică, ne ajută s-o înțelegem și s-o iubim. Pasiunea prințesei Turandot pentru moarte ascunde, tainic, o puternică dragoste de viață. Pasiunea străbate ca un fir călăuzitor și celelalte personaje: Adelma (Camelia Pintilie), prințesa devenită sclavă care vrea să-și recapete cinstea și demnitatea, Barach (Oliver Toderiță) care își riscă viața din fidelitate pentru stăpânul său, prințul Kalaf, Schirina (Mihaela Trofimov) și Zelima (Oana Predescu), animate de același spirit de jertfă, gata să se sacrifice pentru adevăr, pentru cei pe care-i iubesc și slujesc. Prinse în iureșul mâniei răzbunătoare a lui Turandot, toate aceste personaje își descoperă anduranța și curajul într-o situație limită: tortura, moartea. Actorii asumă cu mult firesc acest mesaj și îl transmit spectatorilor, ca un răspuns personal la ghicitoarea lui Turandot. Care este gheața care îți dă foc și pe care focul tău o îngheață și mai mult; te înrobește dacă îți permite libertatea și te face rege dacă te acceptă ca sclav? Răspunsul la cea mai grea întrebare se dovedește a fi cel mai direct: „Turandot!“. Împlinirea decretului imperial ar putea să ducă la finalul fericit. Dar descoperirea numelui nu e totuna cu revelarea tainei lui. Hölderlin spune că numele este precum o casă în care spiritul locuiește. Dar nu există locuire fără libertate. De data aceasta, Kalaf, interpretat cu vervă de Dan Pughineanu, îi adresează prințesei provocarea de a-i răspunde la o ultimă ghicitoare, cea mai grea, fiindcă echivalează cu expunerea misterului ei.
Care este numele meu, întreabă Kalaf. Nimeni în Pekin nu va dormi până când numele străinului nu va fi aflat. Acest punct de o intensitate dramatică cu totul specială în spectacol e contrabalansat de un intermezzo ludic, în care sunt protagoniști regele Altoum (Alex Popa) și slujitorii săi, Ta (Mircea Alexandru Băluță) și Pa (Mihai Mitrea). Regele decrepit, care abia merge, este adus de platforma rotativă și propulsat pe tronul înalt de slugile care-i devin voce și ecou; un duet candid-ludic în care se strecoară, printre poruncile împărătești, evocări nostalgice după viața simplă și frumoasă la care râvnim să ne întoarcem. Este și o aluzie fină la impotența puterii, la zădărnicia judecăților lumești care se văd depășite de realitatea mai înaltă, mai profundă a sentimentelor omenești, a idealurilor. Prințul tătar îi acordă prințesei libertatea – eliberarea de obligația căsătoriei cu el - dacă ea îi va ghici numele. Însă nu numele este important, ci taina care-l locuiește: Iubirea. Dacă Turandot se ascunde mereu sub mască (a cărei rigiditate deconspiră un suflet mort) și își execută sentințele sângeroase sub lumina rece a lunii, în cele din urmă, acest chip suprapus va ajunge să danseze (într-un inteligent dans-elevație al simbolurilor!) mânuită prin văzduh alături de vulturul lui Kalaf, semn al temerității lui, al libertății recâștigate. Afirmând, la final, identitatea prințului ca fiind dragoste, Turandot își descoperă, în oglinda numelui lui, propria identitate, condusă de aceeași căutare: libertatea. Libertatea care nu înseamnă a nu aparține cuiva, ci, dimpotrivă, comuniunea, jertfa, dăruirea de sine, descoperirea puterii de a iubi.
Spectacolul regizoarei Sânziana Stoican, în scenografia ingenioasă construită de Valentin Vârlan, ne descoperă, aproape ca într-o curajoasă demitizare – modernă, originală și plină de tâlc! - o Turandot care se eliberează de straiele nopții ca să îmbrace veșmântul alb al zilei; ziua de la capătul celor o mie de zile - de furie, moarte și singurătate. La Teatrul Excelsior s-a născut, din plămada binecuvântată a basmului și a extraordinarei trupe de actori, o nouă Turandot, diurnă, luminoasă, care ne sugerează, ca o completare a căutărilor noastre personale, un răspuns referitor (și) la menirea Teatrului; o vocație care, dincolo de realitatea pe care o oglindește shakespearian, dincolo de mode, rămâne, în cele din urmă, concentrată în răspunsurile lui Kalaf: Speranța, Pasiunea, Iubirea.
