Ucazul

Erwin Kessler | 05.05.2015

Pe aceeași temă

Casa Poporului doare. Co­losul şi apucăturile an­ga­jaţilor reînvie experienţa co­munismului din anii ’80, când, împreună cu sute de alţi copii, am fost adu­naţi ca vitele pe şantierul Combinatului de Apă Grea. Sub un soare torid, fără apă - masă de manevră pen­tru fotografii şi re­gi­zo­rii fes­­tivtăţii la care a apărut Ceauşescu: o mu­cava privind oblu copiii surmenaţi.

 

La Casa Poporului oroarea e-n floare: de la primul text despre MNAC (2004) până acum, am redat experienţa răspunderii la întrebarea securiştilor de la intrare: „Dum­neavoastră ce căutaţi?“. Căutam arta în deşert. A fi „echidistant“ faţă de MNAC şi Casa Poporului e o impietate, ca şi cum ai studia, neutru, balamalele de la Aus­ch­witz. Casa e un afront per­petuu adus na­ţiei. MNAC-ul din ea (cu dedicaţie pentru moştenitorii regimului) e „calomnie“ su­premă şi „rea-credinţă“ absolută. Mergeţi şi priviţi! Priviţi locul şi arta de acolo, la­boratorul în care foşti nomenclaturişti re­branduiesc co­mu­nis­mul şi antrenează anar­hismul de club, care a adus în 2012 cea mai gravă criză a democraţiei din Ro­mânia europeană. În toiul manifestaţiilor din ianuarie 2012, emanaţii MNAC pro­cla­mau Manifestul di­letantului: „Fraierilor, is­toria nu s-a sfâr­şit! Istoria vă îngroapă!“.

 

Istoria chiar groapă se făcu în re­chi­zi­toriul stalinist la care mă supune Magda Câr­neci, Cazul EK. Nu cred, ca MC, că ar­ta e un exerciţiu „profesionist“ de „com­pe­tenţă“ „civilizată“, moft monden. Faptul că în artă apare mai mult decât arta mă face să mă ocup de artă. Faptul că în artă e mai mult decât arta îi in­te­resează pe cei care nu fac artă, pe ci­ti­torii pe care MC îi califică, arogantă, drept „mare ma­să“ care nu cunoaşte „de­ta­lii­le pro­fe­sio­nis­te ale chestiunii“. De­ta­liile le ştiu cei ce dirijau Cenacluri ale ti­ne­re­tului artistic comunist până în 1989, pre­mianţii Cân­tării României, spe­cialiştii în problemele vizuale ale pro­le­ta­riatului şi beneficiarii propagandei de par­tid, legaţi într-un joc în reţea, al că­rui produs fri­sonant e uca­zul de de­­de­re a mea din drepturile su­biective ca au­tor.

 

Ca şi alţii-altele ce au intervenit cult-ocult în ucazul semnat MC (prin co­mu­nicate şi scrisori întredeschise), aceasta din urmă face parte din GDS, editorul 22. MC e pre­şedintele GDS, e critic de artă, profesor la UNAB, partizan MNAC şi redactor-şef la Arta, ce concurează cu 22 pentru vi­zi­bi­litate pe segmentul cri­ticii de artă. Ca şe­fă a publicaţiei rivale, e de înţeles de ce MC denigrează re­dac­ţia 22: „EK are o re­la­ție specială cu con­ducerea re­vis­tei“ (ne spunem „Bună ziua“, e relaţie specială?). MC-MNAC im­pun cenzura la adresa mea („EK… nu are ce căuta în paginile re­vistei 22), eu fii­nd izolat pe scena criticii locale ca ne­membru al UAP, fără interese la UNAB, la MNAC sau la Arta. Nemembru GDS, scriu cu fidelitate la 22 de 22 de ani, având mai multe articole decât de­tractorii sus-puşi. N-am compromis, ci am po­zi­ţio­nat 22 în spaţiul cri­ticii, nu din „hărnicie“, ci din alergie la mis­ti­fi­ca­rea copioasă din lu­mea ar­telor vizuale lo­ca­le. MC şi inspiratorii săi îmi sunt, pro­fesional, con­curenţi di­recţi pe pia­ţa discursului critic asupra artei. Unica mea poziţie e scrisul. Ei au poziţii instituţionale din ca­re emit ucazuri nu pentru binele public, ci pen­tru pro­priile interese. Am ales să rămân în afara reţelelor ce minau echidistanţa tocmai pen­tru a-mi putea exercita le­gi­tim liber­ta­tea de exprimare, cel mai im­portant drept obţinut după 1989. Pri­mejdia e mai mare în discursul unic de­cât în deriziune. Fără li­bertatea de ex­primare, reţeaua ar fi pros­pe­­rat, ca îna­inte de 1989. Fără libertatea de ex­pri­mare, eu nu aş fi existat, strivit de alţi ocu­panţi de funcţii, ca profesorul de so­cialism ştiinţific (în reţea şi după 1989), care m-a înfierat în sala de curs în 1988, ca „troglodit“ şi „nazist“ pentru că eram surd la Marx şi aveam nume ger­man. Continui să îmi port numele şi să fiu surd la neomarxismul cool-anar­hist actual.

 

Ucazul de cenzură este o modalitate ile­gitimă de a mă supune oprobriului de că­tre cei care nici prin istoria personală, nici prin funcţiile deţinute şi nici prin in­te­resele manifeste nu ar avea dreptul să îmi afecteze libertatea de exprimare. MNAC e un veritabil Muzeu Naţional Al Co­munismului, cu diorame Ceauland ale re­gimului, precum cea actuală. Sar­cas­mul textului meu (ce comemora trei ani de la preluarea puterii de către „ei“) era zeghea evidenţei: muzeul autentic al co­mu­nis­mului în România e doar Me­mo­ria­lul Si­ghet, muzeul represiunii, al avor­tului unei naţiuni. Inventatul Muzeu al „Istoriei“ Co­munismului (titulatură iden­tică în co­mu­nicatul MNAC şi în ucazul MC) nu apare nici la IICCMER, care vor­beş­te despre MCR, Muzeul Comunismului în România. Introducerea „Istoriei“ de către membrii reţelei e grăitoare: prin ea vor să se ex­tragă din condamnarea oficială a co­mu­nismului (act politic pro­fi­lactic, nu doar re­trospectiv) şi să declare comunismul blând exponat în vitrină, „recuperat vi­zual“ (şi ulterior reciclat şi refolosit?), ca şi cum el nu ar fi chiar acum viu, printre noi, prin ei.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22