Ucronie şi utopie în „Jocul“ lui Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanţa, după Mihail Sebastian, spectacol a cărui premieră a avut loc recent la Teatrul Odeon, este un eseu regizoral semnat de Andrei şi Andreea Grosu despre fragilitatea umană surprinsă într-un caleidoscop de nuanţe, de la dorinţa de regăsire personală la imperioasa căutare a celuilalt. Deşi deconstruiesc textul clasic, regizorii de la Unteatru reuşesc să atingă scopul estetic anunţat de Mihail Sebastian, acel „lucru gingaş“ care este Jocul; un joc fragil, pentru că dramaturgul şi regizorii pun „în joc“ insesizabilul, diafanul sentimentelor, intangibilul trăirilor, ceea ce rămâne nespus, chiar şi atunci când ne vorbim. Un joc al personajelor cu singurătatea şi cu fericirea, un joc al dramaturgului cu dilemele personale pe care cei care i-au citit Jurnalul le cunosc, dar şi un joc îndrăzneţ al regizorilor cu această punere în scenă cu totul specială şi riscantă. Pentru că acest Joc poate să ţi se întâmple; „Sau nu“, cum le place chiar regizorilor să-şi încheie prezentările spectacolelor, arătând astfel că ceea ce propun rămâne un risc asumat. Sunt unul dintre spectatorii cărora Jocul de-a vacanţa li s-a întâmplat. Am reuşit, printr-o şansă care ţine în egală măsură de arta actorilor, dar şi de imponderabilul Teatrului ca artă, să intru în joc. Voi încerca să vă conduc, la rândul meu, mai puţin pe calea evaluărilor teoretice care stabilesc, obiectiv, reuşita („sau nu“) a unui spectacol, ci mai degrabă pe calea mai puţin bătătorită – şi dificil cuantificabilă – a emoţiei estetice.

Unde suntem? La pensiunea Weber, într-un loc retras, o „pensiune în munţi“, o „casă izolată în pădure“. Fire introvertită şi profund lirică, Mihail Sebastian stabileşte locul Jocului pe coordonatele unei utopii. Acest loc nu există nicăieri (locatarii pensiunii şterg cu voluptate orice indiciu pentru lumea din afară) şi e nevoie de o suspendare a coordonatelor geografice, tocmai pentru ca nimic din realitatea impură să nu contamineze puritatea jocului înţeles ca act existenţial, ca experienţă intimă a sinelui, o echilibristică dificilă a sufletului care luptă să se regăsească. Când suntem? Într-o lună de august (sau „e deja septembrie?“), o lună de vacanţă în care cotidianul prozaic şi legăturile cu societatea şi regulile ei care ne sufocă şi ne constrâng la duplicitate sunt suspendate. Suntem, aţi ghicit, şi într-o ucronie. Acest dublu caracter, de utopie şi ucronie, e redat sugestiv prin scenografia realizată de Vladimir Turturică: un podium îngust pe care personajele evoluează ca într-un dificil exerciţiu la bârnă cu elemente complexe, o fâşie de timp şi spaţiu decupată grafic în spaţiul sălii care, şi prin aceasta, îţi confirmă menirea, de Atelier; aşadar, o scenă ca o punte deschisă în ambele sensuri şi care face referire la trecerea subtilă dintre aici şi dincolo, la jocul tandru dintre ieri şi azi. Fiindcă scenografia reflectă, de fapt, ca în oglindă, spaţiul interior al personajelor - suflete care valsează pe o punte a suspinelor, într-o căutare proustiană a miraculoaselor ingrediente care fac ca timpul să nu fie pierdut, ci, dimpotrivă, să poată fi răscumpărat.

Cine suntem? Jocul e ghidat de tânăra Corina, inocentă şi impetuoasă, care-şi rosteşte cu pasiune monologul. Am redescoperit-o pe Nicoleta Lefter, admirabila Stella din Un tramvai numit dorinţă şi evanescenta Nina din Pescăruşul, acum într-un tur de forţă pe această scenă-bârnă, pe care execută salturile cele mai dificile, aterizând de fiecare dată cu acurateţe pe corzile emoţiilor. Ea iubeşte şi visează, e generoasă şi melancolică, se îngrijeşte cu tandreţe de micile manii ale fiecărui locatar al pensiunii Weber, trăieşte cu pasiune emoţia jocului prin care-i tentează pe ceilalţi să-şi părăsească cochiliile; e un joc „de-a vacanţa“, în care nu putem intra decât atunci când luăm vacanţă de la zădărniciile zgomotoase ale lumii; e un joc reflexiv, în care ne amintim de lucrurile cu adevărat importante. E un joc existenţial, fiindcă ne punem întrebări despre noi înşine, despre identitatea noastră („cine eşti tu?“), despre rostul nostru în lume şi despre legăturile pe care le avem cu ceilalţi. E un joc despre dorinţa de a evada (din sine şi din lume) şi dificultatea de a rămâne statornic. E un joc în care tentăm scenariul dificil al înţelegerii şi al acceptării şi care ar putea fi rezumat într-o întrebare-parafrază pe care mi-a descoperit-o recent lectura lui Alain Finkielkraut: Și dacă dragostea ar dăinui?. Domnul Bogoiu, funcţionarul conştiincios (Gelu Niţu), Ştefan Valeriu, profesorul „de lene“ (Andi Vasluianu), şi Jeff, tânărul „corijent la matematică“ (Vlad Bîrzanu), sunt îndrăgostiţi, fiecare în felul său, de Corina. În jocul dragostei se avântă şi doamna Vintilă (Elvira Deatcu), trecută de prima tinereţe şi care, cu atât mai mult curaj, îi mărturiseşte lui Ştefan „Vreau să joc cu tine“. Lor li se alătură Maiorul, admirabil interpretat de Constantin Cojocaru, care susţine, asemenea firului întins (şi tăcut!) al undiţei cu care nu prinde nici un peşte, tensiunea dintre lacrimă şi surâs, care se succed continuu în toată această căutare frenetică. Jocul e „radicalizat“ la un moment dat de regizori prin întrebarea „adevăr sau provocare“, care imprimă un prestissimo personajelor, dar şi personalizează spectacolul, fiindcă întrebarea, de fapt, ni se adresează.

Imagine din piesa „Jocul de-a vacanţa“, după Mihail Sebastian, pusă în scenă la Teatrul Odeon

Însă, ca la orice joc, pierzi şi câştigi. Ce se pierde? Textul lui Sebastian are o construcţie riguroasă care avansează în ritm lent prin acumularea detaliilor semnificative, despre caracterele personajelor şi relaţiile care se nasc între ele. Se pierde chipul unui personaj întotdeauna prezent la Mihail Sebastian, chiar dacă mai degrabă în subtext: muzica. În Jocul de-a vacanţa, totul respiră în acordurile lui Eine Kleine Nachmusik, râvnitul concert de Mozart transmis la radio, care devine pentru Corina un leitmotiv al lumii extraordinare la care visează dincolo de existenţa ei banală, al iubirii care nu evoluează mai departe de fruntariile jocului. Un alt personaj care-şi pierde parţial din identitate este chiar Ştefan Valeriu. Dacă la Sebastian acesta este enigmatic şi melancolic, pledându-şi cauza în faţa Corinei într-un monolog coerent şi filosofic, vorbindu-i despre „lene“ ca asceză necesară oricărei evaziuni şi regăsiri, în montarea de la Odeon el devine greu de recunoscut, mai degrabă datorită acestei incompletitudini; el nu are timp suficient să se explice şi de aceea pare posedat de o bădărănie gratuită, un redutabil adversar al tuturor. În Jocul lui Sebastian, printr-o misterioasă alchimie, Ştefan Valeriu îi atrage pe toţi locatarii pensiunii Weber în jocul lui, având o dublă reuşită: să-i convertească (la propria lume interioară) şi să-i vindece (de maniile pe care le-au adus cu ei, resturi ale lumii din afară). Succesul lui e dovedit de reacţia colectivă atunci când un cuplu de turişti tentează să rămână la pensiune; domnişoara Weber este încuiată în cameră şi locatarii nu se lasă până când nu-i pun pe cei doi intruşi pe fugă, îndemnându-i spre alte destinaţii de vacanţă. Aşadar, acest redutabil „profesor de lene“ se dovedeşte a fi motivat în impoliteţea cu care-i tiranizează pe ceilalţi de un scop înalt: acela de a-i ajuta să-şi trăiască visurile cu adevărat, în plenitudinea şi cu voluptatea pe care numai solitudinea le poate oferi. Astfel, locatarii pensiunii Weber devin o familie de suflete înrudite, graţie unei căutări comune. „Tablourile“ din piesa lui Sebastian au coerenţa unei suite de tablouri dintr-o expoziţie, dând la finalul vernisajului impresia unui univers atent şlefuit, lucrat, rotund. Două sunt elementele perturbatoare care intervin, precipitând sfârşitul: timpul şi iubirea. Pe „vaporul“ domnului Bogoiu s-a întâmplat un lucru teribil, mărturiseşte Corina. După ce cuplul inoportun le aminteşte data în care se află, contaminându-le existenţa prin reinserţia în cronologie (o cădere în timp), Corina îşi recunoaşte dragostea pentru Ştefan. Timpul şi dragostea pun capăt reveriei inocente care, asemenea unei Arce, îi ţinuse deasupra lumii, într-un paradis din care vor fi, rând pe rând, alungaţi. Mihail Sebastian dovedeşte cu Jocul de-a vacanţa o copleşitoare capacitate de-a manevra arta posibilului. În orizontul ei, întrebarea „cine eşti tu?“ îşi regăseşte pluralitatea originală a sensurilor. La final, despărţirea dintre Corina şi Ştefan Valeriu (căruia îi cere să se aşeze, ca de obicei, în șezlongul pe care nu-l cedează nimănui, să-şi continue cartea pe care nu o va încheia niciodată, cu gândul că şi ea, Corina, iubirea de-o vară, ar putea fi doar o plăsmuire rătăcită în acele pagini) atinge un vibrato de mare sensibilitate care, ca într-un joc de oglinzi între dramaturg şi text, ni-l readuce în faţă pe inconfundabilul Mihail Sebastian.

Ce se câştigă prin montarea regizorilor Andrei şi Andreea Grosu? Un salt reuşit, peste timp, către dramaturgia lui Mihail Sebastian, prin care redescoperim forţa lirică a Jocului, dar şi resursele unor tineri regizori care ştiu să recupereze memoria unui text, transformându-l în prilejul unei revizitări semnificative pentru noi, publicul de azi. Se câştigă un formidabil personaj feminin, Corina, care, cu o prezenţă scenică meteorică, cu profunzime cehoviană, ghidează cu măiestrie „Jocul“ pe coordonate noi; ea este un amfitrion metamorf care închide şi deschide piesa (ca într-un Concert), expunând-o în rama unei scene ireale, extrasă din esenţa tare a „visului“ pe care locuitorii pensiunii Weber sfârşesc prin a-l zămisli împreună; plecând, Corina devine metafora paradisului, amintirea-elevaţie în care „exilaţii“ vor putea găsi consolarea. Se câştigă, mai ales, o parabolă din care putem învăţa cum să păstrăm poezia vieţii, chiar şi în iureşul unui cotidian abraziv şi isteric, un carpe diem pentru omul contemporan.