Pe aceeași temă
La p. 472 gasim: "Ionesco va avea si inteligenta de a cuceri Parisul din exterior" - in legatura cu un discurs despre teatrul de avangarda tinut la Helsinki, in 1959! La p. 473: Ionesco este "scriitorul care imbatraneste". La p. 516, el este un "scrupulos functionar" - Ionesco functionar, si inca scrupulos pe deasupra! La aceeasi pagina, citim: "un regim comunist sau deja pe cale de sovietizare, in care el credea".
Nu, nicidecum, nu credea deloc in el! Tot la p. 516, "se va regasi s...t printre intelectualii anticomunisti cei mai viscerali din coloanele ziarului Le Figaro" (sa notam acest "viscerali", atat de indragit de propaganda stalinista, si sa precizam ca Ionesco se gasea, de asemenea, printre intelectualii antifascisti cei mai hotarati).
Dar exista lucruri si mai grave: expresia "colaborator al Vichy-ului", instrument al unui efort de subminare, care revine pentru ca Ionesco a fost secretar cultural la legatia romana din Vichy intre 1942 si 1944. Totusi, A. Laignel-Lavastine arata ca, ducandu-se la acest post, Ionesco era "un evadat scaret fugise in uniforma paznicului" (p. 349). Ea mentioneaza, printre "contactele sale privilegiate", "revista Poesie s...t fondata cu bani putini de Paul Seghers, in care poti gasi, cu incepere din 1943, semnaturile lui Jean Tardieu, Michel Leiris sau Jean Paulhan" (p. 353). Dar degeaba! La p. 349, ea se mira ca Ionesco "nu a spus nimic mai tarziu" si adauga pe data: "Tacere regretabila, compromis incontestabil...", pentru a continua in acelasi spirit, recurgand la procedeele sale bine verificate. De ce? Pentru ca trebuia sa justifice prezenta atragatoare a lui Ionesco pe coperta?
Caci, alminteri, ce-a gasit sa-i reproseze? Ca nu a strigat in gura mare: "Am poate o strabunica evreica?"
Ca nu a vrut, dupa razboi, sa se erijeze in delator in piata publica (al lui Cioran, al lui Eliade)? Ca, intr-o buna zi, a iertat?
Sa vedem acum, tot pe scurt, adica limitand exemplele, cum este tratata istoria.
Datele sunt uneori de-a dreptul false! Astfel, la p. 55, in legatura cu Tratatul de la Versailles din 1919, ni se spune: "Aceasta pace era o "divina surpriza", dat fiind ca tara intrase foarte tarziu in razboi (1916)". "Ea isi dubleaza teritoriul obtinand de la marile puteri recunoasterea alipirii Transilvaniei si a Banatului (care apartinusera Austro-Ungariei), a Basarabiei si a Bucovinei (care apartinusera Uniunii Sovietice) si a Dobrogei (care apartinuse Bulgariei)". Sa notam ca guvernul roman intrase in razboi cu sapte luni inaintea celui al Statelor Unite si ca, facand asta, dovedise o indrazneala care friza inconstienta, data fiind pozitia sa geostrategica (de ce trebuie sistematic blamat tot ceea ce e romanesc?). Sa rectificam totodata trei erori concrete: 1) Basarabia apartinuse deja Romaniei, din 1856 si pana in 1878, in virtutea Tratatului de la Paris din 1856; 2) Bucovina fusese luata de romani de la austrieci, si nu de la Uniunea Sovietica (care nici nu exista la acea data sub acest nume); 3) Dobrogea era romaneasca incepand cu Tratatul de la San-Stefano din 1878, cedata fiind de Imperiul Otoman, si nu de Bulgaria (numai partea meridionala a Dobrogei, numita Cadrilater, fusese cedata de Bulgaria, dar in urma Tratatului de la Bucuresti din 1913).
In 1938, in urma activitatilor sale in favoarea Garzii de Fier (sau a apartenentei sale la aceasta?), Eliade a fost inchis in lagarul de la Miercurea-Ciuc, experienta pe care o relateaza - in termeni care arata, de altfel, persistenta atasamentului sau, cel putin sentimental, fata de Garda de Fier - in Memorii II (Gallimard, 1988), unde gasim, la p. 39 (si nu 37), aceasta fraza: "Seara, rugaciunea colectiva se termina cu un impresionant "Domnul este cu noi!" cantat de trei sute de voci". A. Laignel-Lavastine o citeaza si o coloreaza cu acest comentariu, p. 196: "fara indoiala, traducerea lui Got mit Uns! al SS-istilor". Dar Gott mit uns era deviza coroanei Prusiei si a armatei sale, apoi a armatei germane pana in 1945 si nu a fost niciodata a SS-istilor, care nu au tinut niciodata de Wehrmacht. A. Laignel-Lavastine citeaza la p. 326 cateva cuvinte din Jurnalul portughez al lui Eliade, datate din 27 ianuarie 1945. "Decizia sa de a ramane in Occident este aproape luata, scrie ea s...t; in Romania ar risca sa fie arestat la prima criza de indigestie a Anei Pauker. Aceasta insemnare comporta un anume interes, deoarece Ana Pauker, comunista si militanta internationalista s...t are si particularitatea de a fi de origine evreiasca. De aceea, nu din intamplare Eliade o mentioneaza doar pe ea si numai pe ea, si nu, de exemplu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, viitor secretar general al Partidului sau pe Lucretiu Patrascanu, ultimii doi fiind romani "get-beget". Altfel spus, Eliade nu numai ca este o victima - asta s-a inteles deja -, dar, sugereaza el, este mai ales o victima a evreilor si a iudeo-bolsevismului." Oare A. Laignel-Lavastine nu stie ca Ana Pauker era in acel moment numarul unu al Partidului Comunist Roman? Si, dupa cum remarca Matei Calinescu in revista 22 (14-20 mai 2002), cum putea Eliade ghici ca Gheorghe Gheorghiu-Dej va fi numit, aproape dupa noua luni, secretar general al partidului? Patrascanu, pe de alta parte, comunist integru, prieten intim cu Mihail Sebastian, nu facea parte din conducerea Partidului Comunist si a fost impuscat la ordinul lui Gheorghiu-Dej in 1954, in urma unui proces stalinist in cursul caruia, de altfel, numele lui Sebastian a fost de mai multe ori citat printre cele ale "complotistilor" - dar el murise deja intr-un accident de circulatie cu noua ani in urma.
Sa lasam deoparte greselile de istorie ale Alexandrei Laignel-Lavastine si sa recitim textul de mai sus. El pune in evidenta o ciudata metoda. A. Laignel-Lavastine scrie ca Eliade nu mentioneaza numele unor "romani "get-beget"" - dar am vazut cum stau de fapt lucrurile. Ea scrie apoi: "dar, sugereaza el, este mai ales victima evreilor si a iudeo-bolsevicilor".
Or, de fapt, ea este cea care sugereaza asta.
Si asa navigheaza intreaga carte: pe baza de sugestii, insinuari, abateri de la corecta judecata. Sa ne intelegem bine: nu vrem sa scuzam si sa minimalizam partea odioasa a scrierilor lui Eliade si Cioran din anii '30 si '40. Dimpotriva, regretam ca citatele de acest gen sunt in fond destul de putin numeroase si inlocuite prin epitete si comentarii (foarte) personale, care, in cele din urma, alcatuiesc "substanta" eseului.
Dar prin asta ne cufundam in mlastinile tulburi ale Uitarii fascismului: o subminare prin cuvinte puse in slujba unei pareri preconcepute. Astfel, A. Laignel-Lavastine scrie la p. 121, in legatura cu Schimbarea la fata a Romaniei: "aceste 230 de pagini redactate cu grija". Cartea aceasta poate fi tot ce vreti, dar numai "redactata cu grija", nu, si eu, ca traducator, o stiu prea bine. Inainte de razboi, Cioran scria in graba intr-o romana neglijenta si adeseori confuza, ca si Eliade de altfel (amandoi si-au dat seama de asta, fara nici o conotatie politica, dupa ce-au trecut prin subtilitatile francezei). Sa mai dam cateva exemple de "cuvinte care ucid", luate dintre sutele care ar putea fi enumerate. La p. 124: "Zgarcenia cu care Cioran va acorda interviuri in Franta - se va exprima mai frecvent in presa straina, in cea germana mai ales - nu-i straina de grija de a ascunde acei ani politici...". "Germana mai ales" nu-i decat una din nenumaratele soparle strecurate ici-colo. A. Laignel-Lavastine stie foarte bine de ce Cioran evita interviurile in franceza: dupa ce devenise un scriitor francez, el se rusina de puternicul sau accent romanesc, ca, de altfel, cei mai multi dintre compatriotii sai.
Sa continuam. Dupa A. Laignel-Lavastine, p. 125, Cioran scrie "cu o furie bine stapanita". Eliade isi reia temele "ad nauseam" (p. 165). El nu raspunde, ci "indrazneste sa raspunda" (p. 183). Nici Ionesco nu va raspunde, el va "recunoaste" (p. 235). Dar ce lucru atat de rusinos avea oare de marturisit?
Ei bine, in legatura cu Rinocerii, ca "e vorba aici de una dintre temele care-l obsedeaza" (!). Directorul Institutului Cultural Francez din Bucuresti este "inevitabilul Alphonse Dupront" (p. 261). O cunostinta a lui Eliade de la Lisabona, despre care A. Laignel-Lavastine ne spune ea insasi cine era si ce facea, devine "un anume dr. Mario" si, sase randuri mai jos, "misteriosul dr. Mario" (p. 292). Cioran reuseste sa obtina o modesta bursa de student; asta inseamna ca "va trai ca un tanar rentier in Parisul ocupat" (p. 368).
Antitotalitarismul intransigent al lui Ionesco este redus la "alergia dramaturgului fata de disciplina de grup" (p. 394). La p. 423, "Ionesco are sa-si reproseze mult mai putin" decat Eliade.
Dar Dumnezeule-Doamne, ce are sa-si reproseze Ionesco?! De necrezut!
Nu mai putin incredibila este aceasta fraza a Alexandrei Laignel-Lavastine, p. 503, in legatura cu cei trei romani din cartea ei: "Se intelesesera sa se nasca la inceputul secolului, la un interval de doi ani". Se intelesesera! "Sa ne imaginam scena", scrie ea in alta parte, p. 379. Sa ni-i imaginam asadar pe parintii lui Cioran, Eliade si Ionesco punandu-se de acord, la inceputul secolului al XX-lea, sa-si conceapa vlastarele "la un interval de doi ani". Iata o idee pentru o piesa, idee care i-a scapat chiar si lui Ionesco, dar pe care ne-a semnalat-o fiica lui, Marie-France.
La p. 126, A. Laignel-Lavastine se situeaza ea insasi intr-o "noua generatie de cercetatori", autori de "lucrari serioase si lipsite de patima". Lucrarea sa ar putea fi calificata prin multe adjective, in nici un caz insa prin acestea doua.
Sa-l incluzi aici pe Ionesco! E atat de aberant, incat esti dezarmat. Nu poti decat sa exclami, impreuna cu regizorul Lucian Pintilie (22, 23-29 aprilie 2002): "Mi-e rusine ca intr-o zi a trebuit sa-l apar pe Eugene Ionesco impotriva unor asemenea acuzatii". A. Laignel-Lavastine se straduieste sa-i faca lui Ionesco - acest antifascist dintotdeauna si pentru totdeauna, ea ne obliga sa o spunem din nou - portretul cuiva care ar avea de ascuns un trecut fascist. Astfel incat Gil Jouanard (caruia ii datoram excelenta carte Maramures, terra incognita, Ed. Du Laquet, 2002), neputand, ca si atatia altii, sa-si inchipuie ca e vorba de o inselatorie, va declara in chip inocent pe France Inter, la 30 mai 2002, in Depaysage, emisiunea lui Philippe Bertrand: "Ionesco era antisemit!"
A. Laignel-Lavastine va raspunde, probabil, ca toate acestea nu sunt decat interpretari de jurnalist. Dar nu e asa. Ea a insinuat asta de-a lungul multor pagini.
Onesti fiind, jurnalistii au crezut ca textul ei era onest. Ei nu sunt specialisti in Cioran, in Eliade, in Ionesco. Totusi, un Ricardo Paseyro, poet si eseist, stie sa disece acest text in Le Figaro din 5 iunie 2002, sub titlul O memorie hemiplegica.
Dupa ce a notat "hartuirea scaret ascunde o idee preconceputa", "cuvinte ipocrite si totodata arogante" si postulate "caracterizate printr-un dublu si suparator anacronism", el arata ca "din exces de zel si furie, doamna Laignel-Lavastine isi bate joc de propriile cercetari" printr-o "avalansa de aproximatii".
Totusi, un Dominique Jamet diagnosticheaza boala, in Marianne din 22 aprilie 2002: "Ea stie si nu pricepe. Ea judeca fara sa inteleaga". Formula care imbina concizia cu exactitatea, in timp ce A. Laignel-Lavastine pretinde ca ea nu "se instituie in procuror" (p. 520) si ca, dimpotriva, practica "un demers istoric" (p. 521); la p. 30, ea pretinde ca recuza "logica procesului, a istoriei-tribunal" si ca vrea sa evite "a reduce totalitatea gandirii slui Cioran si Eliadet la un fascism ordinar"! Necontrazicandu-se prima oara, ea scrie la p. 514: "e vorba de un angajament profund, durabil, filozofic argumentat si asumat, de cu totul altceva decat de un pacat de tinerete".
Din cauza maniheismului ei delirant, A. Laignel-Lavastine trece pe langa ceea ce este mai interesant in cazul lui Cioran si al lui Eliade: pe langa complexitatea lor. Vrand cu orice pret sa faca din ei niste antisemiti innascuti, ea neaga oportunismul lui Eliade (p. 88), pe care-l constatase deja Ionesco si care este de altfel mai lamentabil decat o convingere sincera. Ea nu analizeaza alunecarea lui Eliade de la filosemitism la antisemitismul politic, impanat cu elogii aduse "poporului evreu" cand e vorba de religie. Ea neaga evolutia lui Cioran si nu retine din acea iubire-ura pentru evrei decat ura. Prin asta face o lectura orientata a eseului Un popor de solitari si nu analizeaza de ce si cum, pentru Cioran, chiar si cand il admira, evreul ramane celalalt.
Procedeele de care se foloseste sunt dintre cele care discrediteaza o teza. Toate afirmatiile sale devin suspecte. Incercarea a esuat. Si e pacat. Asa cum scrie P. Bollon in Le Magazine litteraire din iunie 2002, "marea carte despre devierea spirituala si morala a unei parti din intelighentia europeana ramane a fi scrisa".
In concluzie, ce putem gandi despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine? Spre deosebire de ea, noi nu ne vom intreba daca trebuie sa o ardem (p. 506), pentru ca avem oroare de autodafeuri. "Sa hotarasca cititorul", spune ea la p. 507. Noi ne vom margini sa-i intoarcem propriile cuvinte. "Aici a avut loc o pervertire a scriiturii, un abuz, o travestire si o deturnare a limbajului" (p. 519).
Traducere de Mioara Izverna
