Ultimul concept: pictura

Tablouri abstracte, mici şi puţine, aşezate rar şi foarte jos într-o sală extrem de mare. Ce poate fi mai dezangajant pentru privitor, într-un templu al artei contemporane, în care au tronat timp de decenii instalaţii, fotografie, video, ample lucrări progresiste, politice şi tehnologice? Cele zece tablouri de 38x48 cm, montate uniform la simeza de 130 cm, cu distanţă egală între ele, pot concura la premiul pentru cea mai monotonă expoziţie a vremii. Tocmai de aceea Tomma Abts, care expune mereu astfel, este una dintre cele mai provocatoare şi consistente prezenţe artistice internaţionale.

Câştigătoare a Premiului Turner în 2006, cu pictura sa ca pictură, Tomma Abts continuă să impresioneze prin consecvenţa cu care loveşte, perfect învăluită în modestie şi reţinere, unele dintre cele mai adânc înrădăcinate locuri comune ale lumii artistice actuale. Mai întâi, sala. Tot mai des, sălile şi galeriile de artă devin imense hăli albe, aseptice, spitale ale megalomaniei marginalilor de bine, care ţin să demaşte şi să deconstruiască, pare-se vulnerabili şi timizi, tarele şi hibele societăţii contemporane, folosind, sărmanii, harfele unor instituţii care le pun la dispoziţie cele mai alambicate capacităţi tehnologice, spaţii monstruoase şi instalaţii de profil industrial, cu care sunt produse barăci de circ şi coteţe de porci, scene de teatru, bărci, pompe, grămezi de fierărie, duzini de electrocasnice şi tone de gunoaie felurite, apartamente complet mobilate, sute de uşi puse grămadă, gazon, flori, tipografii, tranşee, săli de cinema, de discotecă, de bar, închisoare, bordel sau demolări la cheie.

Totul pentru artă este o lozincă ce mobilizează resurse imense pentru evenimente efemere şi, cel mai frecvent, futile: un munte de mijloace risipite pentru a extrage un banc cu poantă de-o clipă. Modestia sfidătoare a picturii lui Tomma Abts vine să ruşineze această isterie ipocrită. Tablourile ei mici şi aparent neimportante pun în off-side întregul sistem paranoic al artei actuale, în care chiar şi critica sistemului, fiind făcută cu mijloacele (hipertrofiate, consumiste) puse la dispoziţie de către sistem, se integrează perfect în forma mentis a acestuia. Tomma Abts împunge sistemul din spate, dinspre pictura peste care s-a trecut prea uşor cu vederea şi care are nu doar încă foarte mult de arătat, ci şi destul de spus, critic, la adresa tulburărilor hormonale cronice ale lumii artei. Pictura ei mică şi aparent neimportantă, montată fără extravaganţe (atât de monoton încât devine prin asta extravagantă), atrage atenţia asupra unui fapt uitat de mult, sub asaltul artei media şi progresiste – acela că arta este un lucru pentru om, nu pentru muzeu, un lucru la care poţi să priveşti îndelung, făcut pentru a sta în apropierea omului, pe măsura lui, în ceva ca o casă, nu în hăli năucitoare, unde aştepţi discursuri sforăitoare. Cuminte şi calmă, pictura ei răneşte adânc grandoarea sălilor în care este expusă şi, prin asta, deprinderile receptive şi aşteptările publicului.

Agresiunea nu se opreşte însă aici. Tomma Abts merge şi mai adânc în critica sistemului artei actuale, privând lucrările ei de o altă „oportunitate“ – tema. Pictura ei este fără temă, fără mesaj explicit, fără poziţionare politică afişată. Mai mult, ea renunţă la toate acele găselniţe care au reînviat tabloul în era Luc Tuymans & co.: abureala iconografică (subtilităţile, şopârlele erotice sau critice, imaginile preluate, prelucrate, trunchiate şi mixate de la TV, din presă şi fotografii vintage etc.), jocul amatoricesc de-a măiestria (afişarea unor suprafeţe estetice doar pentru ochi - pentru a induce ideea că măiestria artistului e mai mare decât îi permite tema şi decât îngăduie alergia la picturalitate a contemporaneităţii) şi, mai ales - ofensă ultimă - trece cu buretele peste preceptul major al artei curente - distanţa ironică faţă de operă şi, concomitent, faţă de privitor. Tomma Abts face pictură-pictură în modul cel mai regresiv şi abrutizant cu putinţă: tablourile sale mici la stat, cu geometrie complexă, perfectă şi în continuă mişcare sunt realizate doar cu pensula şi cu patima, fără ajutorul niciunui alt instrument (riglă, compas etc.). Feminină prin devotamentul aproape casnic faţă de o muncă aparent rutinieră, pictura ei nu e un fel de a şterge zilnic praful, ci de a depune cu grijă, strat peste strat, praful pigmenţilor, într-un fel de robie asumată ce deviază mult de la feminismul curent, întâlnindu-se pe undeva cu scepticismul stenic al lui Voltaire, cel care în Candide propune „să ne cultivăm grădina“, mintea, ca leac la traumele reale sau fantazate ale istoriei.

Apologie ultragiantă a picturii în forma ei cea mai îndobitocitoare, de muncă minuţioasă şi fără mari recompense în spectrul defulării, tablourile lui Tomma Abts sunt, în plus, adevărate containere, sarcofage în care nenumărate alte tablouri anterioare, variante depăşite şi înglobate în pasta „ultimului tablou“ sunt încă vizibile, cu gâlcile lor de pastă ce se ghicesc sub straturile finale, aşa cum fundaţiile marilor catedrale păstrează în miezul lor, adânc, piatra rugoasă a criptei pe care au fost clădite. Pictura sa uscată, igienică, în care jubilaţia e sugrumată de rigoare, nu se prevalează de niciun exces de culoare, de morfologie sau de punere în pagină pentru a atrage atenţia. Deşi în fiecare tablou apar nenumărate tonuri diferite şi forme dizarmonice, niciunul nu cunoaşte stridenţa, echilibrul este deplin, iar ansamblul celor zece picturi expuse pare omogen, sudat, fără nici o dominantă, aproape fără expresie. Când te apropii însă, apare fascinaţia: formele „abstracte“ lasă umbre fine pe planurile „abstracte“, ca orice existenţe într-o lume reală, tuşele se suprapun şi se întrepătrund delicat, straturile multiple şi formele îngropate se întrezăresc, geologic, ca într-o rocă metamorfică, planurile se întretaie, se ascund şi revin cu subtilitate, toate combinându-se într-un perpetuum mobile de experienţe plastice concomitente, în care viu şi mort, activ şi pasiv, devin concepte inoperante în faţa unui tablou ce se oferă ca picturalitate pură.

Evitarea efectelor stridente nu înseamnă pentru Tomma Abts limitarea propriilor deprinderi şi abilităţi: ici-colo intervine un trompe loeil, iar în altă parte agregarea liberă de reprezentare a formelor brune-verzui conduce ochiul, inexorabil, către conturarea unei cruci asemănătoare celor de pe aripile bombardierelor Luftwaffe. Păstrarea de către artistă a acestor efecte secundare nu e totuna cu ambiţiile retorice, istorice şi culturale ale neoexpresionismului anilor 80. Contrar cochetării acestora cu tabuuri istorice şi politice numai bune de încălcat, Tomma Abts refuză pur şi simplu să se autocenzureze atunci când tabloul merge, singur, către teritorii cunoscute. În chip declarat, ea porneşte aventura fiecărui tablou în parte fără a avea vreo intenţie prealabilă de a reprezenta ceva, ci doar dorinţa de a produce un nou individ plastic (motiv pentru care tablourile ei sunt botezate cu nume germanice). Ca şi oamenii, tablourile sale sunt asemănătoare între ele filogenetic, dar se disting ontogenetic: accidentele creează profilul distinct al fiecărei fiinţe. Din această perspectivă, pictura ei este şi nu este abstractă: pentru Tomma Abts abstractul este figuraţia la îndemână pentru a crea indivizi concreţi, oameni de pictură care au o dată a naşterii, dar - ideal - nu vor avea o dată a morţii şi pe care îi cheamă Feye (n. 2006), Nesche (n. 2008) sau Tys (n. 2010). Vocaţia demiurgică, una dintre cele mai „răsuflate“ ambiţii artistice, revine astfel în forţă, neîntâmplător, în acest moment în care inflaţia de producţie virtuală a transformat orice navigator pe net în producător, distribuitor şi consumator de imagine de sinteză.

Dar demersul pur pictural al lui Tomma Abts poate fi citit integral în cheie conceptualistă. Ceea ce izbeşte în opera sa este metoda. Iar metoda este una critică. La minimalism, (neo)pop şi (neo)expresionism metoda transpare din repetarea ritualică, maniacală şi industrial-capitalistă a conţinutului artistic de marcă. Aşa cum Milka e tot Milka la 100 de grame, la 200, la 500, la cutie sau ca bomboane, aşa şi aceştia au fost constrânşi la un perimetru artistic anume, la aceleaşi subiecte, aceleaşi mijloace, doar că pe alte formate, ceea ce determină ca brand-ul să devină vizibil ca disciplină prin autocenzură, făcând un Carl Andre să fie mereu un Carl Andre, un Rosenquist să fie mereu un Rosenquist, un Anselm Kiefer să fie mereu un Anselm Kiefer). Ei sunt diferiţi doar între ei, nu şi în interiorul operei lor, a cărei intenţionalitate e construită de cerere, de piaţă. Artiştii respectivi constituie alternative pentru public (ca pizza faţă de kebab), dar nu au alternativă înăuntrul operei proprii. Tomma Abts, dimpotrivă, în interiorul formatului său autoimpus, standard, 38x48cm, îşi amenajează un spaţiu al libertăţii proprii: unele tablouri sunt cu suprafaţa lisă, altele sunt păstoase, unele au cercuri, spirale sau săgeţi, altele au labirinturi, cruci sau cuburi.

Unele sunt ferme, rigide, altele sunt jucăuşe, deconcertante. Într-un format mereu identic, ea aspiră să fie mereu alta, să creeze indivizi plastici noi şi autonomi, să scape de sub tirania modelului, a mărcii, a clişeului. E manifestarea unei alte vârste a societăţii, când uniformizarea este deja un dat, nu o ameninţare la orizont, aşa cum era în anii 70-80. Tomma Abts, prin formatul ei standard, îşi asumă din start uniformizarea, dar ţine să facă ceva înăuntrul acesteia şi cu conştiinţa acesteia, nu să o ia în râs sau în răspăr şi nici să o instrumentalizeze cinic (legitimând-o astfel), aşa cum făcea arta (neo)pop şi (neo)conceptualistă, din anii 60 până în anii 90. Reţinută, cu surdină cromatică şi cu o inventivitate-n corset, cu o fervoare aspră şi o rigoare exemplară, Tomma Abts repune, tăcut, pictura pe baricada reflexivă a contemporaneităţii. //

// TOMMA ABTS // Kunsthalle Düsseldorf // 16 iulie-9 octombrie 2011