Ultimul zbor cu Busby Babes

50 de ani lucreaza ca o perie. Sterg. Ce faceati in 1958? Pe 6 februarie, la trei dupa masa. Raspunsurile se asaza in doua gorgane. Unul de cenusa. Acolo e tot ce au stiut si simtit, in acea zi, cei ce nu mai sunt printre noi. Celalalt e mai apropiat si total invizibil. Acolo e ce s-a strans de la cei ce au stiut, mai traiesc, dar au uitat. Tot acolo: nestiinta pura si nevinovata a celor ce s-au nascut dupa, spre seara, cand ziua de 6 februarie 1958 incepea sa intre si sa se piarda in istorie. Oameni in trenciuri, un bar de aeroport infasurat in fum de pipa si ecouri de Sinatra, o ceata vesela de atleti tineri si o doamna in negru, soptindu-le, vai lor!, cuvinte si numere fara inteles: BEA 609. O data, de doua ori, de trei ori. Apoi, o flacara mare.

Confirmarea si rezervarea

 Nu e limpede de ce ar trebui sa tinem minte sau sa aflam ce s-a intamplat in dupa-amiaza lui 3 februarie 1958? Ba e clar. Pentru a intelege cursul istoriei. Numai atunci devine zgomotul faptelor o poveste cu inteles si numai asa se subtiaza teroarea (nu si suferinta) trecutului, ca suma de tragedii inexplicabile. E clar, dar nu e simplu. Intr-un fel curios si intelept, istoria nu se lasa inteleasa decat de cei ce incep prin a cerceta faptele, dar stiu, la urma, sa se lepede de fascinatia lor. Mai intai, deci, faptele. Iar faptele incep cu o zi mai devreme, pe 5 februarie 1958, cand Manchester United incheie, la Belgrad, un joc excelent cu Steaua Rosie, face 3-3 si se califica in semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Mai departe, asteapta Inter Milan, dar tinta naturala e Real Madrid, fenomenala si intangibila Real Madrid, reglata de DiStefano la un nivel de joc pur si simplu suprauman. Insa alternativa incepuse sa germineze, de cativa ani, la Manchester. O echipa atipica de tineri atleti englezi iesea din norma locala si reusea o sinteza teribila: fizica grea a fotbalului britanic se revarsa intr-o abilitate tehnica de-un italienism straniu. "Busby Babes", copiii minune ai antrenorului-institutie Matt Busby, rescriau fiziologia si fizionomia fotbalului de standard britanic. Lovitura si lectia de gratie, demonstratia care dovedea ca se poate face fotbal tot englezeste, dar cu alta punctuatie, fusese predata pe Highbury, centrul istoric al canonului clasic, locul in care se nascuse si supravietuise prea mult WM-ul - sistemul de joc bazat pe o dispozitie tactica naiva si pe forta aproape violenta a gentlemanilor din teren. Cu doar patru zile inainte de Belgrad, pustii lui United au aparut pe Highbury in mare dispozitie iconoclasta si au desfigurat Arsenal, intr-un meci pe care l-au castigat aventuros si spumos, cu 5-4. Apoi au plecat la Belgrad. Cu lotul intact, entuziast si dedat la modificarea viitorului. Steaua Rosie nu s-a opus. Nu avea cum. United parea confirmata, intr-un fel chiar protejata pentru nevoile imediate ale istoriei fotbalului. Intr-adevar, United fusese selectata din ratiuni pedagogice, dar lectia urma sa satisfaca nevoile mai tarzii, mult mai tarzii si mai adanci ale istoriei. Deocamdata, "Busby Babes" urca in avion si pleaca. Pe atunci, cursele medii si lungi impuneau escala pentru realimentare. Avionul aterizeaza la München. Ninge cu viscol, e frig si toata lumea e nerabdatoare sa bea o cafea si sa isi dezmorteasca oasele.

Escala si decolarea

 Barul aeroportului e plin de exuberanta excentrica a englezilor infasurati in trenciuri. Mark Jones, la 24 de ani un stoper statuar si un mare fumator de pipa, ridica trambe de fum de sub palarie. David Pegg, 24 de ani, cea mai dinamica aripa a fotbalului englez, pune maruntis in tonomat. Isi caua favoritul. Sinatra se prezinta si incepe sa cocheteze cu norii de fum. Duncan Edwards, 21 de ani, minunea principala in trupa copiilor minune, o rupe pe nemteste, sau asa crede el, incurajat de zambetul stewardeselor. Un megafon il taie pe Sinatra si lamureste situatia: zborul BEA 609, in directia Manchester, e gata de decolare. Sau aproape gata. Afara s-a intetit viscolul. Prima decolare esueaza. Trupa revine in bar. Bato Tomasevic, un tanar diplomat iugoslav la Ambasada din Londra, e deja de-al casei. A facut oficii de translator si acum negociaza o schimbare de locuri. Se aude a doua oara anuntul de decolare si Tomasevic vrea un loc mai in spate. OK, Bato! Inca o decolare ratata si inca un anunt. Al treilea. Iar in avion. Bato a facut schimb de locuri. Apoi, o flacara mare. Tomasevici deschide ochii si vede o femeie urland in zapada, dupa copilul pe care-l tinuse in poala. Ceva mai incolo, arde BEA 609. Harry Gregg, portar la United si om de onoare peste tot, se repede in avion si reapare cu fetita. Pilotul ii striga din inima: "Silly bugger!". Gregg scoate inca un pasager. A doua explozie ii fractureaza craniul, dar il arunca departe si ii cruta viata. Tomasevic supavietuieste. Cel cu care a facut schimb de locuri arde. 22 de oameni mor pe pista. Dupa 15 zile, Duncan Edwards se stinge, intr-un spital din München. In salonul invecinat, Matt Busby e in coma. Doctorii cheama de doua ori preotul. A treia oara, Matt deschide ochii. Cand afla ce s-a intamplat jura sa se lase de fotbal: "Mi-au murit copiii!". Sotia il convinge sa mearga mai departe, cu United. Dar Busby Babes nu mai exista. Sentinta continua. Urmeaza condamnarile pe viata. Jackie Blanchflower si Johnny Berry, doi Busby Babes crutati la prima triere, nu mai pot juca fotbal. Denis Viollet, Kenny Morgans si Alber Scanlon pot, dar nu mai trec de propria umbra. Sunt, brusc, jucatori de mana a doua. Esueaza. Bato Tomasevic continua. Jura sa nu vorbeasca niciodata despre ce s-a intamplat la München. Se intoarce in Anglia, dar e dat afara. Comunismul iugoslav nu poate admite un diplomat care vrea sa se casatoreasca in Anglia, cu o englezoaica. Bato se casatoreste si se muta la Belgrad, unde se apuca de jurnalism. Nu se mai teme. In 1991, Milosevic vrea sa il aresteze. Tomasevic fuge in Anglia. Si continua sa taca. Niciun cuvant despre München si Busby Babes. Pana saptamana trecuta, cand decide ca 50 de ani sunt prea mult.

Istoria si desenul

 Faptele. Ce spun, dupa 50 de ani, aceste fapte care insista asupra unei tragedii aparent accidentale? In primul rand, ca istoria are un desen tulburator. Un desen mazgalit tiranic de mana unui analfabet, dar criptat pentru privirea tarzie a ochiului care a invatat sa citeasca. Busby Babes au murit absurd. Adevarat. Dar adevarate sau intemeiate au devenit, dupa absurditatea care a ucis 23 de oameni, intrebarile: de ce au fost secerati Busby Babes, in clipa in care se pregateau sa schimbe cursul istoriei fotbalului? De ce a ezitat destinul in fata lui Duncan Edwards, luandu-i viata la doua saptamani dupa "accident”? Pentru ca ameninta sa devina o minune inadmisibila, un englez complet englez si complet italian? Sau pentru ca urma sa scrie alta Cupa Mondiala, peste cateva luni, in vara lui 1958? Poate intr-o editie rezistenta la brazilieni si cu un Pele mai mic? Raspunsul sunt toate aceste intrebari, plus faptele care le-au impins spre noi. Cu o lamurire de la Albert Scanlon, mijlocas supravietuitor: am scapat si m-am simtit vinovat toata viata. Scanlon lucreaza si azi. In docurile portului Manchester. E paznic de noapte. Ce noapte!