Umorul lent și limita de siguranță

Adrian Alui Gheorghe are un neobișnuit umor lent. E hâtru și masiv deopotrivă. Situațiile comice pe care le compune au o anumită corpolență, ce merge de la gravitate la stângăcie, și de care autorul e perfect conștient.

După un foarte reușit roman scris în cheie grotesc-umoristică despre închisorile po­li­tice (Urma, Cartea Românească, 2013), Adrian Alui Gheorghe revine în aceeași li­nie cu Laika.

Ne amintim că în Urma to­tul se petrecea într-o puș­cărie politică „de maximă siguranță“, cum s-ar spu­ne azi. Din când în când, veneau dinspre gardul de sârmă ghimpată urme de pași pe zăpadă. Ajungeau la clădire, dar nu se întorceau niciodată. Misterul ne­dez­legat dinamitează sinistra ru­tină, o dată, de două ori, de mai multe ori, până la „explozia“ în absurd, iar de aici în parodie și comic. În Laika avem nu­mai un spațiu închis - un spital de boli ner­voase din vremea comunismului. În am­bele cărți sare în ochi dubla captivitate: a deținuților și a gardienilor și, respectiv, a pacienților și a doctorilor.

Mai lung, mult mai lax și mai puțin inspirat, Laika nu reu­șește decupajul acela net, foar­te cinematografic din Ur­ma. Nu avem de-a face nici cu un roman despre închisorile psihiatrice din România. Prozatorul are aici alt scop, alt set de mijloace. Își dorește, se pare, un catalog de cazuri, situații și anecdote ti­pi­ce ultimissimei perioade a ceaușismului, când coșmarul fusese deja diluat în ab­surd. Modelul Glissando (titlul celebrului film al lui Mircea Daneliuc), care forța pri­virea să contemple de sus balamucul lipsit de noimă (deci neutralizabil), stinge clar dramatismul și mută atenția în altă parte. Privite așa, fracturile psihologice devin ac­cidente, cazuistică medicală și sugerează că dincolo de zidurile balamucului s-ar afla o lume normală, de descoperit. De aici își stabilește unghiul de vedere pro­zatorul Adrian Alui Gheorghe: dintr-un pre­zent învestit cu un anume grad de nor­malitate sau care măcar invită la desco­pe­rirea normalității printre fragmentele încă vii, potente, ale unui trecut prea repede și neglijent dezmembrat.

Și în Laika sunt „cazuri“, dar, fiind vorba de un spital și nu de-o pușcărie, va trebui să scoatem ghilimelele. Nimic nu mai e nici sinistru și nici poetic. Totul e relativ. Ștergem deci componenta tragică și adău­găm la potențialul satiric, dar mare lucru n-o să putem adăuga la procentul comic.

În noul roman al lui Adrian Alui Gheor­ghe, internații de la Glod sunt numai vir­tual izolați. De fapt, sunt de mult arestați în propriile lor nevroze, așa că pot ieși și intra relativ ușor. Unii chiar abuzează, al­ții n-o fac deloc. Există paznici, dar nu gar­dieni, care îi păzesc pe „nebuni“ să nu-și facă rău unii altora. Singurii cu ade­vărat condamnați sunt doctorii, asis­ten­tele, paznicii și animalele mici din cuști (cândva veverițe, mierle, broaște țestoase, acum doar iepuri, fazani, porumbei, plus o cățea din rasa ogar barzoi), cu care ni­meni nu mai aplică vechea metodă de tra­tament a „contactului nemijlocit cu na­tura“. Prin anii ’60, un medic fascinat de Miciurin își punea pacienții să privească fix animalele câteva minute pe zi, până ce și ele, și oamenii au dat semne de per­tur­bare severă. O nostimă agiornare a ideii va reîntrebuința cățeaua din dotare într-un episod savuros și tipic, bazat pe banalizarea gro­teș­tilor potemkiniade prac­ticate în ceaușism.

Întreaga comunitate a sa­natoriului, unde cândva ac­tivaseră psihiatri de re­nu­me cu școli la Jena și Paris, ajunge treptat un fel de gră­dină zoologică bine hrănită de la buget, din motive ca­re se tot schimbă, de la o pe­rioadă la alta. Așa se naște o insolită istorie pe scurt a fazelor comunismului ro­mânesc: de la instituția de disimulare a închisorii politice, din anii ‘60, până la discretul hotel pentru nevrozele ac­ti­viș­tilor intrați în dizgrație, apoi pentru esca­padele nesimțite și excentricitățile no­men­claturii minore. La final, balamucul din Glod are parte și de bâlciul convertirilor de după revoluție: foștii ziariști își re­des­coperă pe invers verva și combativitatea, intriganții și turnătorii își combină re­sur­sele conservate în recluziune, se ajunge la crimă din iresponsabilitate (un doctor, fost activist PCR, e uitat în camera fri­go­ri­fică a morgii, unde fusese ascuns de re­vo­luționari), la viol colectiv (victimă is­pă­și­toa­re e un medic, delicata soție a unui fost mare securist), plus o debusolare tra­gicomică (directorul trebuie să ia acasă pa­tru pacienți atunci când revoluția des­fiin­țează stabilimentul).

Ca subiect de roman, ideea sanatoriului de boli nervoase nu prea mai are cum să fie nouă. Din start, trimite la Sertarul cu aplau­ze, romanul scris înainte de 1989 de Ana Blandiana, dar apărut în anii ’90, iar câteodată te face să-ți amintești enor­mi­tăți simpatice din Aventurile unui gen­teleman bolșevic de Cătălin Mihuleac sau ti­pologiile comico-satirice din cărțile lui Dan Lungu. Spre deosebire de Blandiana, unde nota dominantă este angoasa, Adri­an Alui Gheorghe alege ca sos omo­ge­nizant deriziunea, dar își permite și pași spre motivele-far ale literaturii despre co­mu­nism: suspiciunea și urmărirea cvasi­ge­neralizate, anihilarea prin supunerea cons­tantă la aberație. Interzicerea cărților e de asemenea un fir interesant, ca și găselnița cu substitutul de lectură: afișele cu inter­dicții, veritabile perle în roman. Și nu e doar atât. Avem și tema interzicerii avor­tu­rilor, avem moravurile jalnicilor potentați comuniști - segmente bune, rezolvate kun­derian pe ici-pe colo - sau violența pa­to­logică a câtorva foști torționari. Peste toa­te domnește însă sfântul relativism, pe ca­re-l tragem și azi după noi și de care Adri­an Alui Gheorghe își bate joc nu cu se­ni­nătate, dar cu un fel de liniște a lehamitei. E mai puțin „mobilizatoare“ decât o vi­ziune radicală, dar pare onestă și face apel la bunul simț.

Laika e doldora de biografii, atri­buite unor personaje cu nume foarte căutate (Bâlbâială, Dă­râ­maș, Bolboacă, Pațilea, Pirpiliu, Moise Poponeț, Coriolan Bubă etc.), și presărată cu istorii apocrife sau nu, despre nume faimoase în epocă: Pău­nescu și povestea bilețelelor buclucașe pri­mite în timpul concertelor Cenaclului Fla­căra (o variantă a episodului „Benim boc“, pentru cine mai știe). Ana Pauker ar fi fost în vizită la Glod: chef mare, cu lăutarul Țepordei, care-i face o jalnică ba­ladă activistă, pe care ar fi „cules-o“ ști­ințific mai apoi însuși Sabin Drăgoi. Și Ni­na Cassian ar fi venit acolo în vizită de do­cumentare și ar fi scris apoi o poezie-imn pentru curajul bravului Vasile Moiș Bi­li­bău (în carte, unul dintre puținii nebuni agresivi ai sanatoriului, fost vânător fa­na­tic de partizani prin munții patriei; în­tâm­plător sau nu, e tizul parțial al unui du­bios senator de orientare naționalistă din anii ‘90). Unul dintre bolnavii vechi ar fi fost fotoreporter la Agerpres - cel căruia i s-a imputat celebra fotografie a lui Ceau­șescu cu două pălării, una pe cap și alta în mână. Un fost regizor la Studioul de filme „Alexandru Sahia“ „turna“ scene ima­gi­nare în spital și scria caiete de regie. Mai era unul care scria compulsiv, în zeci de variante, necrologuri preventive: omul fusese ziarist și nu voia să fie prins ne­pre­gătit etc. Printre puținele paciente femei, una devine personaj principal grație unui comic echivoc. Povestea ei joacă pe două cla­viaturi: pe de o parte, e o biată femeie ajuns­ă victimă a legislației împotriva avor­turilor, pe de alta, e o activistă dispusă la ori­ce, de unde și concluzia ei „filozofic“ și neaoș exprimată: „Da, vreau să știe toată lu­mea cum mi-am nenorocit eu mintea și curu’, pentru opt săpunuri Duru...“ (cei mai vârstnici pot face legătura; pen­tru ceilalți, dezlegarea pe la pagina 250).

Această comică, dezamăgită și resemnată satiră despre comunism și urmările lui are în centru scena cu Laika și Elena Ceau­șes­cu, în care e vorba de autoîndobitocirea inutilă: dresată din plictiseală de un paz­nic, cățeaua sanatoriului mânca numai da­că i se spunea că mâncarea vine de la „so­vie­tici“ sau „cubaneji“. Întorcea în schimb nasul indignată când auzea că ar fi de la „engleji“, „elvețieni“, „americani“. Se pregătește minuțios o reprezentație pen­tru Elena Ceaușescu („Vulturul, aici Pa­jura, obiectiv atins, stop, hârtia e al­bă!“, comunicau în walkie-talkie gărzile prezidențiale), dar, dezastru: cățeaua boi­cotează spectacolul.

Adrian Alui Gheorghe are un neobișnuit umor lent. E hâtru și masiv deopotrivă. Situațiile comice pe care le compune au o anumită corpolență, ce mer­ge de la gravitate la stângăcie, și de care autorul e perfect conștient. De cele mai multe ori, o joacă abil. Încearcă, de pildă, să o contrabalanseze prin artificiul clasic al romanului picaresc, adaptat locului și timpului în (și despre) care scrie: nimeni nu călătorește în mod real nici în Laika, nici în Urma, dar toată lumea vine de undeva în aceste puncte terminus, drept care se spun întruna povești. Oamenii n-au încotro: stau închiși și spun, adică mărturisesc, recunosc (eventual sub tor­tură), declară, delirează, inventează, răs­tăl­măcesc, reiau cu înflorituri sau doar schimbând unghiul de vedere. Un ochi narativ exterior (în ultimul roman e vorba de directorul Bâlbâială, șeful sta­bi­li­men­tului, cartea fiind un monolog în stil in­direct liber) îi studiază necontenit, se fo­iește între lector și personaje și creează ast­fel, cu minime mijloace, un bun efect de adâncime. Atâta doar că din Urma a ră­mas persistentă ideea poetic-ludic-tragică a urmelor pe zăpadă, în timp ce în Laika episodul titular e doar comic, la modul legendelor și bancurilor compensatorii cu cei doi Ceaușești.

Fără să fie o carte de zile mari, Laika e de citit. Ea lămurește tipul de lectură al au­to­ru­lui asupra comunismului: conține un bemol relativizant, din fericire inteligent asigurat în limitele literarului. //

CITIȚI ȘI

• Frânghia scăpată din cupolă
• Privind din foișorul literaturii