Pe aceeași temă
Imprevizibil și generos, ultimul deceniu a adus cu sine apariția unui capriciu socio-lingvistic ce urmează, în cazul persoanelor cu o educație precară, principiul calviției împodobite cu mărgăritar. Formula o zi bună! s-a transformat în coregrafie compulsivă pentru numeroși români vorbitori sau nevorbitori de engleză, fatalmente atrași de acest calc diseminat și în alte limbi.
Că o astfel de construcție pe cât de elegantă, pe atât de vidă s-a adaptat viguros pe terenul fertil al românei contemporane este surprinzător, având în vedere existența longevivelor formule de salut bună ziua!, respectiv bună seara!. Cu atât mai desuete și, în consecință, discriminate, au devenit numai bine! și toate cele bune!. Ele aparțin revolutei epoci în care, de altfel, și sărutatul mâinii se practica cu naturalețe. Azi, însă, un astfel de gest nu mai îndrăznește să coboare în cotidian, pentru a nu oripila tineretul cu maniere aseptice.
Euforia utilizării recentului fetiș lingvistic o zi bună! și a corolarului său la fel de voios, o seară bună! le îndepărtează de esența de salut, convertindu-le forțat la o nouă accepțiune – aceea de urare cordială, indiferent de context și de relația dintre persoanele angajate în dialog. Gramatical corecte, aceste elemente de ritual repetat până la epuizare pornesc, într-adevăr, de la intenția adresării unei urări, dar natura lor monocromă le anulează, inevitabil, demersul. Poate că minima detașare de confortul furnizat de acest clișeu i-ar face pe unii vorbitori să se întrebe ce altceva, în afară de snobismul derizoriu, îi determină să adreseze unui necunoscut niște artificiale gânduri bune. Iar îndreptarea atenției spre context – dacă acesta este decelabil – permite evitarea efectelor neplăcute. Când, însă, nicio informație de fundal nu e accesibilă, manieratul contemporan riscă să îi ureze o zi bună! sau, mai grav, o zi frumoasă! unei persoane aflate în depresie, în proces de divorț, în deriva unei concedieri ori – vizibil exterior sau nu – în doliu.
Este notabilă convingerea multora că simpla rostire a clasicelor bună ziua! și bună seara! îndeplinește doar rolul de salut, nu și pe cel care asigură transmiterea unei urări și, mai ales, că ea nu își găsește locul adecvat la finalul unei conversații. Și totuși, până acum câţiva ani, folosirea lui bună seara! ca mod de a încheia un dialog nocturn, în registru formal sau informal, a funcționat fără a ridica nicio sprânceană corectă politic. Azi, însă, o astfel de ieșire din conversaţie amenință ad-hoc însăși integritatea relației dintre vorbitori. Transformate în reflex de secretară, formulele au ajuns, pe parcursul scurtei lor evoluții, la eroare gramaticală, lepădându-se, în anumite situații, de prezența articolului nehotărât, proces pe care, fără îndoială, practicanții mutilării îl consideră o formă de rafinament. Astfel, e greu de întâlnit un utilizator al ritualului zi bună!, seară bună! care să perceapă inversarea topicii, înainte de a se întreba în ce subterană vitregită s-au rătăcit bună ziua! şi bună seara!...
Precum orice alt clișeu, o zi bună! marchează, fie și pentru o clipă, relaxarea cognitivă a vorbitorului care, în absența instanței critice, emană, consecvent, și alte expresii seci, cum ar fi cu subiect și predicat și pe repede înainte, inventariate într-un articol precedent.
Mult mai recent lansata sintagmă cu drag! pare să nu surprindă pe nimeni. Eliberați de orice constrângere de registru, adepții săi o difuzează cordial la casa de marcat, la chioșcul de ziare, pe parcursul interviurilor acordate presei sau al unei discuții profesionale și la finalul furnizării unor servicii, precum ședințele de masaj. Riscul glisării dialogului înspre un scenariu completamente străin de cel inițial ar trebui să fie evident.
Pe drumul vertiginoasei alienări a epocii noastre, probabil că dialogul dintre soți și cel dintre părinți și copii nu se va putea încheia decât sub sigiliul formulei o zi bună!. Orice rezistență este inutilă, atât timp cât avocatul neoromânei poate recurge la candida replică a coanei Chirița – „Ce să fac, soro, dacă-i moda... şi dacă-mi place...“.
