Un `banchet` balcanic sau divanul înţeleptului cu lumea

Într-un fel, Andrei Pleşu schiţează un profil identitar al societăţii româneşti şi al dramatizărilor ei emblematice şi cei preocupaţi de „românism“ pot găsi numeroase subiecte de reflecţie şi subtile consideraţii.

Taclaua, palavra, taifasul, parola, şueta etc., plăcerea nespusă a vorbei constituie me­diul de filtrare al unei cuminţenii adânci, al acestui ingenio epicureic al cărţilor de eseuri ale lui Andrei Pleşu, dintre care ultima, Din vor­bă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, o reflectă nedisimulat în ti­tlu, un titlu care rezonează antonpannesc şi care face casă bună cu altele mai vechi, Comèdii la porţile Orientului, Despre bu­cu­rie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Despre frumuseţea uitată a vieţii. A vorbi, de fapt a dialoga, este pentru An­drei Pleşu mai mult decât a vorbi întrebat, ci, în mod esenţial, a vorbi dinspre sine şi despre sine, adică despre un chestionar lă­untric la care cel care-l intervievează du­ce uneori o timidă tangentă, alteori o ni­merită secantă.

Andrei Pleşu îşi construieşte pu­blicul cu uşurinţă printr-o co­locvialitate caldă, însoţită de o volubilitate pe care rar am vă­zut-o şi care, întotdeauna po­liticoasă, inteligentă cu graţie, fără urmă de ţâfnă, insuflă bucuria imensă a unui banchet pigmentat de o bucurie şi o bună dispoziţie balcanice. Însă ceea ce face di­ferenţa în chip decisiv ţine de faptul că vor­ba la Andrei Pleşu nu zboară conform proverbului latin, ci lestează plină de sens, uşurinţa verbigeraţiei nu cade în uşurătate, ci devine profundă fără pa­ra­pon, fără ighemonicon de sclivisită căr­tu­rărie, pentru că, indiferent de tema alea­să, omul are deopotrivă substanţă şi ca­racter, subtilitate şi, dincolo de jovialitate, un ce grav; este, cum se autointitulează au­toironic, un „neamţ balcanic“, „un turc prusac“, „un leneş cu sentimentul da­toriei“. Aş spune ca naratorul din sin­gurul roman matein, „(...) omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se des­fă­ş­u­ra fermecătoare trâmba de vedenii“, ro­man cu care autorul de faţă are în comun cel puţin o stilistică rafinată. Textele din volum sunt selectate cronologic, alcătuind o serie care decupează un interval cuprins între 1989 şi 2013, o poveste a vorbei, un mic manual de înţelepciune practică a ide­i­lor, pentru că esenţială la Andrei Pleşu ră­mâne „situarea“, aşezarea înţeleaptă într-un context atât de versatil şi friabil precum cel românesc, o situare care ţine de o cân­tărire atentă a cuvintelor şi o nedisimulată plăcere a unei interogaţii a locului comun şi a bunului simţ ca paradox, pentru a pre­lua formula inspirată nastratinesc a lui Ale­xandru Paleologu.

Câteva teme stabilesc recurenţe sem­ni­fi­cative, semn că nu doar întrebările revin, dar şi situaţiile persistă, iar reflecţia au­torului atinge un punct nevralgic. Însă ni­ciodată o temă la Andrei Pleşu nu este con­sumată pe sec; un spirit gurmand, adică erudit, autorul ştie să asezoneze ide­ea cu „sosul“ potrivit, cu o referinţă care-i dă gust, care o expune favorabil şi inedit. Spre exemplu, într-o derivare sistematică a temei, antielitismul societăţii româneşti, mai ales cel de şcoală nouă, este discutat în contextul specializării înguste care evacuează percepţia ansamblului, iar, la rân­dul ei, specializarea îngustă este re­evaluată în contextul birocratizării unei pro­fesii ce presupune un orizont cultural larg, pre­cum cea de critic literar sau de critic de artă. A trăi mereu în „tensiunea unor întrebări ultime“, a aşe­za obiectul interogaţiei in­­­te­lectuale/estetice „într-un spaţiu al importanţei exis­tenţiale“, aceste re­co­man­dări, care depăşesc ade­sea cadrul de referinţă al ra­ţiunilor de a fi ale criticului literar actual, recuperează însă sensul înalt al unei vocaţii care nu se formează, ci se informează permanent şi plurivalent. Cât despre interogaţia locului comun, ea relevă sensul filosofic al abordării, punând în scenă o remarcabilă forţă de defazaj a autorului, prin care acesta bulversează cli­şeul ca expresie a unei ordini instituite în spaţiul ideilor prin a-l scoate de pe orbita consacrată în spaţiul public. De altfel, An­drei Pleşu se şi referă, în interviul care des­chide sesiunea, Imperativul spon­ta­nietăţii morale, la noţiunea de „interviu“ şi necesitatea ca el să rezoneze în ori­zontul interogaţiilor personale pentru a fi unul autentic. Însă ceea ce ar constitui o garanţie a eşecului şi o situare în de­ri­zoriu, şi anume a discuta despre „marile pla­titudini ale spiritului“ reclamă doar cu interlocutorul potrivit deplina adec­vare, aceea de a avea „naivitatea şi vio­lenţa întrebărilor ultime“. Şi, într-ade­văr, în aceste mici colocvii rafinate simţi că nimic nu este conjunctural, decorativ, expediat, superfluu, iar tocmai ironia şi adesea autoironia invită la seriozitatea unei reflecţii pătrunzătoare, care te duce către faţa nevăzută a lunii.

Cei 23 de ani parcurşi în in­ter­viuri relevă calitatea de con­tem­poran a autorului, în sensul pe care filosoful italian Giorgio Agam­­ben îl dă termenului, şi anume, de a ieşi deliberat din timpul tău, de a te dis­­tanţa de epocă tocmai pentru a o vedea mai bine şi de a privi nu luminile ei, ci tocmai obscuritatea care o defineşte. Într-adevăr, Andrei Pleşu conferă ob­ser­vaţiilor sale acest sentiment eliberator de de­ta­şa­re, care nu trebuie confundată cu ne­pă­sa­rea, şi priveşte către acea hugoliană bouche d’ombre, către partea obscură, a latenţelor neliniştitoare, a societăţii ro­mâneşti.

Pe un alt plan, poate mai la îndemâna ci­titorului, cartea de interviuri reflectă pers­pectiva unui „spectator angajat“, actor „politic“ pe un portativ limitat, în calitate de ministru al Culturii imediat după ’89, un spectator care scrutează societatea cu o privire penetrantă, cu o ironie vin­de­cătoare, fără a arbora severităţi şi in­tran­sigenţe de amvon şi nici graseieri de pas­tor constipat de moralităţi abrupte. Acest puzzle de întrebări şi răspunsuri aglu­ti­nează într-o imagine coerentă, într-o fres­că tulburătoare şi îngrijorătoare a socie­tăţii româneşti postdecembriste, postco­muniste, cu ambiguităţile şi reflexele ei men­talitare, cu marile carenţe şi deze­chi­libre, printre care, spre exemplu, şi ceea ce subliniază o constatare formulată în 1990, perfect actuală în 2014, şi anume, dis­pariţia instituţiei respectului, rezumată la „oricine poate spune orice despre ori­cine“. Apelul la discernământ, la o atentă cântărire a filipicelor, a comentariului cri­tic disociat de calomnia ignară şi mo­bi­li­za­rea tuturor resurselor de luciditate şi to­le­ranţă se constituie într-un avertisment ră­mas aparent fără ecou la nivelul struc­turii de ansamblu a societăţii româneşti: „Tre­buie, oricum, să ai ceva greutate când în­juri intelectuali de primă mă­ri­me. Să reprezinţi ceva. Altfel comiţi o sim­plă mi­tocănie. Marea noastră pro­ble­mă este că trăim într-un climat din care a dispărut instituţia respectului. Există doar ins­ti­tuţia idolatriei şi aceea a de­făimării“.

Într-un fel, Andrei Pleşu schiţează un pro­fil identitar al societăţii româneşti şi al dra­matizărilor ei emblematice şi cei preo­cu­paţi de „românism“ pot găsi numeroase su­biecte de reflecţie şi subtile consideraţii. Chiar dacă întrebarea vizează adesea di­men­siunea politică a carierei autorului, acesta nu rămâne niciodată prizonier al punctului fix, forţa de defazaj îl situează cumva în afara problemei reluată într-un context mai larg şi mult mai nuanţat. În­drăznesc să spun că orice fapt politic co­mentat de Andrei Pleşu, la solicitarea in­terlocutorului său, devine numaidecât un fapt de cultură politică şi, în cele din urmă, un simplu fapt de cultură şi ci­vi­li­zaţie, aşa cum autorul opune acestui mo­del aproape general instituit al biro­cra­tului cu repere şi coordonate precise şi li­mitative un model mai degrabă re­nas­cen­tist de uomo universale, îmbrăţişând din­tr-o privire întreg tabloul, pentru a se focaliza apoi pe detaliul semnificativ.

Cartea de faţă nu diferă în spirit de celelalte ale autorului, re­le­vând această propensiune pen­tru rediscutarea lipsită de accese umorale a unor situaţii şi teme care, în mod semnificativ, îşi păstrează actualitatea, fapt revendicat de o serie de recurenţe. O altă surpriză pe care seria de interviuri o relevă o constituie faptul că, schimbând ordinea cronologică, re­des­co­peri la analiza în retortă normativul or­dinii tipologice în care se înscrie ges­ti­culaţia politică, mentalitară şi, nu în cele din urmă, stilistică a celor care compun societatea românească, reprezentativi şi anonimi deopotrivă. Pe de altă parte, nu o dată, lansarea şi discutarea unei teme poa­te revendica cu uşurinţă capacitatea de predicţie a autorului, întemeiată, de fapt, pe o analiză judicioasă a unui complex iden­titar românesc reactivat în noi cir­cumstanţe. În loc de concluzie, aş spune că acest set de minunate interviuri repune în drepturi, în mod simbolic, rostul cul­turii de a modela o societate, de a re­de­sena coordonatele spiritului civic şi, aş zi­ce, în particular, necesitatea achiziţionării unei culturi a dialogului care să ordoneze şi să rafineze această balcanică poveste a vorbei fără sfârşit, căreia îi suntem cu toţii prizonieri.

P.S.: Şi aş mai spune că, în orizontul unor proaspete şi urâte evenimente, nu am învăţat să ne bucurăm de un om precum Andrei Pleşu, să preţuim şi să apărăm tocmai ceea ce constituie frumuseţea aces­tei personalităţi distincte şi atât de nu­an­ţate: pasiunea moderaţiei şi echilibrul şi jovialitatea inteligenţei. Cu atât mai rău pentru noi! //

// ANDREI PLEȘU

// Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri

// Humanitas, Bucureşti, 2013