Un basm modern japonez

Serenela Ghiteanu | 05.01.2021

Yoko Ogawa este o observatoare fină a psihologiei ființelor marginale, într-un fel sau altul, și le recreează viața interioară, lăsându-le în același timp mereu un halou de mister.

Pe aceeași temă

De multe ori, basmele au drept eroi copii orfani. Deși lipsiți de dragostea părintească, acești copii au, în schimb, parte de un dar special, un talent, și mai apoi de un destin aparte. Personaje care îi sprijină sunt întotdeauna prezente în calea lor, unele dintre acestea par neînsemnate, dar au de oferit ceva prețios și fără ele, parcursul eroului nu ar fi același. Puțină magie se strecoară și ea mereu în povestea unui mic orfan și, astfel, cadrul realității este ornat cu un crâmpei de vis.

Este și cazul romanului scriitoarei japoneze Yoko Ogawa, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, apărut la Ed. Humanitas, în traducerea Ralucăi Nicolae. Pentru cine a citit deja romanul precedent al autoarei, publicat tot de Ed. Humanitas, Profesorul și menajera, scriitura lui Yoko Ogawa nu va mai fi o surpriză. Prestigioasa scriitoare contemporană este o observatoare fină a psihologiei ființelor marginale, într-un fel sau altul, și le recreează viața interioară, lăsându-le în același timp mereu un halou de mister.

Eroul din romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica nu are nume, este un băiat orfan, crescut de bunici. Deși s-a născut cu buzele lipite, mai apoi medicii reparând acest defect, el are un talent deosebit, care va fi revelat de cel care îi va deveni Maestru. Jocul de șah ar putea fi adevăratul subiect al romanului (ca și matematica, în Profesorul și menajera), dacă totuși figura băiatului nu ar fi suficient de charismatică. Micul Alehin (numit după numele unui mare jucător de șah, Alexandr Alehin), pentru că alt nume nu are în roman, își descoperă viitorul Maestru într-un autobuz dezafectat. Maestrul este obez (ca în basme, aparențele înșală) și înainte de a-l iniția în jocul de șah, de fiecare dată, îl servește pe băiat cu dulciuri făcute chiar de el. Motanul Pion este cel care îl va inspira mereu pe băiat, atunci când se retrage sub tabla de șah, ca să mediteze mai bine la mișcări, și astfel avem o formare spirituală cât se poate de originală. De la bun început, Maestrul îl previne pe băiat că șahul nu doar că nu trebuie jucat niciodată pe bani, dar este „... ca un instrument la care cânți la patru mâini, o pereche a ta și cealaltă a adversarului. De aceea, oricât de pure ți-ar fi mutările, melodia va suna jalnic dacă adversarul va produce scrâșnete, zgârieturi și sunete stridente. …Pe tabla de șah, adică sub tabla de șah, compui cele mai frumoase poeme”.

Încetul cu încetul, băiatul devine tot mai bun și înțelege că, pentru el, nimic altceva nu mai trebuie să existe pe lume. În afară de singurii săi prieteni, niște ființe defuncte, ca elefăntița Indira, care a trăit 37 de ani pe acoperișul unui complex comercial, pentru amuzamentul copiilor, sau fetița Mira, care a rămas blocată între zidurile prea apropiate a două clădiri. Învățarea șahului este pentru băiat o ucenicie care nu are nimic de-a face cu aspectul material al lumii, ci numai cu cel spiritual, așa cum îl învață Maestrul, iar responsabilitatea lui este enormă, pentru că nimic nu este întâmplător în șah, așa cum nimic nu este oferit gratuit: „Norocul n-are a face cu șahul. Până și în jocurile așa-zis norocoase, victoria n-a picat din cer, ci șahistul și-a croit pas cu pas drumul către ea, prin propriile forțe. Pe tabla de șah iese la iveală adevăratul caracter al unui jucător… Filozofia, emoțiile, educația, personalitatea, eul, dorințele, memoria, viitorul, totul e la vedere. Nu poți ascunde nimic. Șahul este o oglindă care-ți spune sute de povești despre om”.

Când vine vremea ca Maestrul să moară, băiatul, în vârstă de 11 ani, decide că „să crești e o dramă”, așa că rămâne mic de statură, dar nu încetează să crească în înțelepciune și puritate sufletească.

El înfruntă lumea din postura sa de copil supradotat pentru șah și va juca șah întâi pentru „Clubul de șah abisal Pacific”, apoi pentru „Casa Etude”. Aventurile din aceste două instituții, în care întâlnește tot felul de oameni, sunt o viață din care nu lipsesc nici binele, nici răul, nici banalul, nici extraordinarul.

Obsesia lui Yoko Ogawa pentru spații claustrofobice e prezentă în roman prin păpușa-marionetă, confecționată din lemn, goală pe dinăuntru, în care micul Alehin intră pentru a da impresia celor cu care joacă șah că aceștia joacă, de fapt, cu o marionetă. Păpușa este și o metaforă pentru minimalizarea aparentă a băiatului, care trăiește părând mai mic decât este, el, „poetul tablei de șah”, cum îi spusese Maestrul, și care se ascunde pentru a face ceva ieșit din comun. Bunica sa o va spune cel mai bine, după ce îl va vedea, o dată, jucând șah din interiorul marionetei: „Băiatul nostru n-are nevoie de cuvinte. Vorbește cu ajutorul pieselor. Și ce poveste minunată spune! Ești cu adevărat un copil atins de harul divin”.

În amintirea, parcă, a Maestrului, figura Domnișoarei, o femeie în vârstă, cu care băiatul va juca șah de mai multe ori, readuce în discuție esența specială a jocului de șah, văzut în roman, încă o dată, ca un exercițiu spiritual de mare clasă: „Chiar dacă acum ești convins că joci după cum îți dictează mintea, nu-i așa că nu mai poți scăpa de senzația pe care ai simțit-o când ai ținut prima dată o piesă în mână? Atingerea aceea a rămas în noi toți ca o amprentă digitală, ca piatra de temelie a viziunii noastre asupra șahului. O amprentă temerară va da naștere unui joc temerar, o amprentă ostentativă va crea un stil ostentativ, iar una lucidă va aduce un plus de luciditate felului în care joci”.

Ca în basme, ceea ce li se întâmplă copiilor orfani este adesea crud, iar romanul lui Yoko Ogawa nu e lipsit de momente foarte triste pentru sufletul micului Alehin. Dar tot ca în basme, firul narativ este imprevizibil și aduce și episoade luminoase. Alături de micul Alehin și de prietenii lui neobișnuiți, și alte personaje rămân în memoria cititorului, prin reflexia de umanitate pe care o aduc, dar și prin insolit.

Romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica se aseamănă cu precedentul roman, Profesorul și menajera, prin aura de pedagogie savantă, în care, asistând la o lecție de formare, cititorul însuși este antrenat într-o aventură a spiritului, mergând pe ideea că prezentarea unui model este cel mai convingător argument.

Nu trebuie să știi să joci șah ca să savurezi această poveste rafinată care este romanul lui Yoko Ogawa, așa cum nu trebuie să știi matematică pentru a degusta romanul Profesorul și menajera. Deși dă câteva detalii de specialitate, scriitoarea se folosește de șah (ca, mai înainte, de matematică), pentru a descrie un parcurs posibil pentru cine vrea să urce pe culmile cunoașterii. Și ca orice demers uman al minții și sufletului, șahul depășește, sub condeiul scriitoarei japoneze, regulile riguroase de care ascultă și intră și în tărâmul artei: „... șahul este mai mult decât un joc în care trebuie să-l încolțești pe rege. O operă de artă, o sculptură alb-negru, cu nenumărate variațiuni. Un joc în timpul căruia pe tablă iau ființă forme nemaivăzute, modelate din lut sau turnate în ipsos”.

Un roman japonez contemporan, care ne amintește de basmele copilăriei, scris de o maestră a genului. //

Yōko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica

Traducere: Raluca Nicolae

Editura Humanitas Fiction, București, 2020, 272 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22