Pe aceeași temă
Nu s-ar putea spune că volumele despre Avangardă ar fi insuficiente numeric, la noi şi aiurea. Dimpotrivă, avem de-a face cu o adevărată inflaţie în materie, care ne îndreptăţeşte să credem că, mai ales în ultimele decenii, Avangarda istorică a devenit vedeta nr. 1 a artei moderne. Cu toate acestea, rămâne întotdeauna ceva interesant de adăugat, rămân mereu noi perspective de accesat în imensa reţea internaţională a fenomenului.
Printre apariţiile editoriale care interesează în cel mai înalt grad avangarda românească şi care ar merita urgent traduse în limba română se numără – alături de volumul Krisztinei Passuth despre avangardele central-est-europene sau de cel al lui Tom Sandqvist despre rădăcinile Dada – şi recent apărutul op „critificţionalizat“ al scritorului şi eseistului Andrei Codrescu, compatriotul nostru de peste ocean. Scris de un insider al neoavangardei americane, post-beat, şi apărut anul acesta la Princeton University Press, The Posthuman DADA Guide. Tzara & Lenin play Chess împrumută forma dadaistă a dicţionarului ludic pentru a aborda – relaxat, dar substanţial – cele mai variate ramificaţii şi implicaţii ale mişcării, pe înţelesul „epocii postumane“ căreia, zice-se, prezentul nostru i-ar aparţine. „An impracticable handbook for practical living in our posthuman world“: prin urmare, un ghid self help în stilul de viaţă Dada – cea mai reuşită şi mai inteligentă farsă artistică a secolului trecut, după unii autori – cu abolirea de rigoare, tipic avangardistă, a distanţei dintre artă şi viaţă. E însă mult mai mult decât atât.
Pasionat din adolescenţă de poezia lui Tzara şi Blaga, nevoit să se expatrieze din România în plină epocă flower-power, autorul explorează – printr-o detectivistică asociativă de-a dreptul entuziasmantă – relaţiile complicate dintre Dada şi istoria politică (mergând până la comunismul postbelic şi chiar până la postcomunism), dintre Dada şi poezia generaţiei beat… De asemenea, incidenţele româneşti ale Dadaismului cu posteritatea lor cu tot, apoi multiplele raporturi dintre cultura evreiască (Kabbala, hasidism etc.) şi spiritul Dada, şi altele încă...
Informaţia potrivit căreia Allen Ginsberg voia să scrie un „ghid Dada“ este preţioasă şi deschide noi piste de investigaţie,
pe linia biografiei poetului beat şi pe linia unor afinităţi de adâncime, inclusiv politice. La fel de stimulative sunt şi conexiunile dintre jocul identităţilor virtuale din era Internetului (invenţie tehnologică având în spate o lungă tradiţie ezoterică…) şi jocul identităţilor dadaiste. Avatarurile de peste ocean ale fenomenului Dada sunt urmărite în toate direcţiile posibile (dar întotdeauna cu un picior pe bătrânul continent!), iar structura caleidoscopică a montajului, cu schimbări imprevizibile de perspectivă, serveşte de minune developarea „obiectului“ investigat. O investigaţie în care optica artistului (poetului, romancierului) şi cea a istoricului devin, practic, imposibil de separat.
Dar iată câteva exemple de „intrări“ ale dicţionarului: assumed name, pseudonym, penname, americanization, american woman (despre artistele americane admirate de dadaişti), cafés, collage, communist bestiary, e-body, emmy hennings, eros woman, james joyce, jews, waking up, war, word, zürich… Deschiderea internaţională, chiar „globală“ de compas a viziunii despre Dada devine astfel ameţitoare, ca şi bogăţia detaliilor de tot felul. Aproape că nu există constituent cultural intrat în compoziţia Dadaismului şi a rudelor sale avangardiste care să nu fie identificat şi expus de Andrei Codrescu. În paranteză fie spus, tot ce ţine de rădăcinile evreieşti, româneşti şi „balcanice“ ale lui Tzara e scotocit cu lux de amănunte, unele pasionante, generatoare de idei şi asociaţii. Cu toate acestea, autorul nu face niciun moment paradă de bibliografie, nici nu foloseşte antipaticul jargon scholar pe care, de altfel, dadaiştii înşişi l-ar fi execrat. Nu lipsesc nici colajele diaristice de imediată actualitate (Personal note, Bucharest, june 7, 2008, Lobby of the Romanian Writers‘Union; Personal note, Sibiu, Transylvania, Romania, may 28, 2008 etc.), ceea ce ne trimite cu gândul la o mutaţie postmodernă a Dadaismului, oarecum ca în cazul lui Ihab Hassan & Co.
Nu tot acest „ghid“ este însă alcătuit pe formula unui dicţionar. Există o serie de cadre care decupează altfel istoria şi fizionomia mişcării. Dacă ar fi să facem o ierarhie a priorităţilor autorului, raportându-ne la numărul de pagini acordat unui aspect sau altuia, am constata că în top se află, alături de Tzara, cafenele, comunism, Lenin, Internet, André Breton – ba chiar înaintea lor –, „intrări“ precum dada, bucharest şi altele de acest gen. Mai mult (dacă nu şi mai bine) decât în studiul* publicat în SUA al suedezului Tom Sandqvist sau în cele ale cercetătorilor francezi şi chiar români care s-au ocupat de acest aspect, istoria românească a Dadaismului este supusă unei abordări cvasiexhaustive, ca şi importantul aport al culturii şi identităţii iudaice la istoria acestuia. Alături de Norman Manea, dar oarecum în alt sens, Andrei Codrescu avansează – cu umor inclus – ideea unui specific românesc dadaist, asimilabil la rigoare unei bahtiniene culturi balcanice a Carnavalului. Numeroasele pagini despre mutaţiile politico-ideologice ale fenomenului (urmărite şi ele până-n pânzele albe, ba chiar dincolo de ele), conexiunile dintre Dada şi generaţia beat sau cele dintre Dada şi cultura postmodernă constituie alte puncte forte şi, în acelaşi timp, clou-uri ale cărţii de faţă.
Consideraţiile privind moştenirea dadaistă a mişcării hippie pot fi discutate, în condiţiile în care filtrul major a fost, totuşi, suprarealismul, el însuşi un mutant al revoluţiei Dada. Incitante sunt, în schimb, insight-urile despre consumul de halucinogene în cazul dadaiştilor, suprarealiştilor, postsuprarealiştilor şi beatnicilor (pe urmele unor cercetări de pionierat ale lui Andrei Oişteanu), ca şi acelea, inevitabile, despre atitudinile faţă de eros. Alături de cântăreaţa de cabaret şi poeta de ocazie Emmy Hennings, consoarta lui Hugo Ball, o figură aparte, succint dar expresiv „portretizată“ de autorul romanului Casanova, în Boemia, este baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven (1874–1926), artistă apreciată deopotrivă de către decadenţi şi dadaişti şi considerată de anumiţi comentatori „the genitor of the street performance, fashion Dada, body art and warholian networking“...
Până la urmă, acest dicţionar neconvenţional de aproximativ 200 de pagini ajunge să comprime o întreagă istorie intelectuală a secolului XX. Ca să vezi unde poate să ducă faimoasa coincidenţă de la Cabaretul Voltaire, când, alături de alţi agenţi ai revoluţiei precum polonezul Karl Radek sau rusul Grigori Zinoviev, studentul politehnist Tristan Tzara şi agentul ruso-german Vladimir Ilici Ulianov jucau şah fără să ştie unul de altul şi, poate, fără să-şi imagineze ce vor deveni în scurt timp... Doi jucători pe măsură şi două „tactici“ de mare succes mondial, să recunoaştem. Cine a câştigat, cine va câştiga pe termen lung – artistul sau politicianul – rămâne de văzut, dar îmi place să cred că e vorba de Tristan Tzara. Formidabilă e, în acest punct al cărţii, viziunea istoriei ca un imens joc de şah: „Tzara and Lenin play fast now, several games in a row, at a speed the La terrase riffraff isn‘t quite accustomed to. Four hundred years of deliberate moves have seen only incremental changes in timing, but this appears to no longer be the case, and it confuses the kibbitzers. Chess, like society, is starting to move at the speed of machines, keeping time to the shouts of futurists and dadaists, cars and airplanes“.
Eu, unul, aştept deja traducerea în limba română. //
• Tom Sandqvist, Dada East: the Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, 2006.
// ANDREI CODRESCU
// The Posthuman DADA Guide.
Tzara & Lenin play Chess
// Princeton University Press,
2009
