Un caz de longevitate: Micul Infern pe scena Teatrului Nottara

Doina Papp | 01.04.2020

Zilele acestea Televiziunea Română a programat în reluare un spectacol cu o istorie, din mai multe puncte de vedere unică, pe care încerc să o detaliez aici.

Pe aceeași temă

Scriind monografia Teatrului Nottara am încercat, într-un capitol intitulat Cum se numără succesele, unele reflecții asupra sociologiei fenomenului teatral în aria lui de răspândire și producție a teatrului de pe Magheru.

Din acest punct de vedere cazul Micul infern se detașa vizibil, pentru că dincolo de prezența pe afiș a vedetelor -între care octogenara Silvia Dumitrescu Timică care era primul și cel mai puternic magnet-, de caracterul de comedie sentimentală, simpatică al piesei - gen căutat de public- , mai era ceva greu definibil pe care l-am deslușit în timp. Contemporană cu celebrarea a 500 de reprezentații, la cei 90 de ani atinși între timp de D-na Timică , și mai apoi cu turneul de două săptămâni în Rusia unde printre spectacolele de pe afiș s-a aflat si Micul infern, am înțeles că ceea ce transmitea acest spectacol și ceea ce conta în acest caz în afara datelor enumerate era o anume frățietate molipsitoare care ca și în piesă a ținut familia spectacolului unită. Personajele, niște banale figuri de provincie , Sandu, Viorica, Mielu, Cornel, Mavropol și mai ales Soacra, o generăleasă fără grade prinși într-o intrigă cât se poate de comună ajunseseră să circule sub aceste nume și în civil, adică pe stradă în viața privată. Deși unii dintre ei apăreau și în spectacole mult mai importante din punct de vedere repertorial ( Lucia Mureșan în Livada cu vișini, Ion Dichiseanu în Coriolan, Stefan Radof în Timon din Atena, Ion Siminie în Karamazovii), toți se alintau chemându-se între ei tot pe numele din piesa lui Mircea Ștefănescu. Lucia Mureșan care o interpreta pe Viorica, soția răsfățată, îi va spune de altfel mamă Dnei Timică până la sfârșitul zilelor când s-a ocupat cu devoțiune de ultimele ei ceasuri pe pământ. Se vede că acest fluid de sentimentalitate și ceva din bucuria cu care se întâlneau actorii pe scenă seara să joace Micul infern trecea rampa devenind contaminantă pentru că și spectatorii trăiau urmau aceeași experiență de convivilaitate.

Nu știu cum a fost la premiera din mai 1977 și ce l-a îndemnat pe Mihai Berechet să aleagă piesa, deși aș putea pune opțiunea pe seama flerului său recunoscut în materie de succes de public ( vezi între altele spectacolul Amintirile Sarei Bernhardt cu Olga Tudorache și Stefan Iordache ), dar știu că prezența Dnei Timică pe afiș , după o lungă absență și uitare, chiar și pentru cei care o văzuseră la Național în O noapte furtunoasă sau Bădăranii, a fost providențială pentru mai sus evocata mobilizare și solidaritate a echipei, inclusiv pentru mai tineri ca Emilia Dobrin mezina distribuției. Ion Dichiseanu era mare vedetă de film, Lucia Mureșan era cunoscută mai ales de la televiziune, Ștefan Radof se afirmase nu doar ca redutabil interpret în Shakespeare dar și ca poet, și totuși Dna Timică era magnetul, capo comico. Le impunea totodată tuturor respectul pentru scândura scenei așa cum învățase în Conservatorul de la București și de la tovarășul ei de viață vestitul Gheorghe Timică, avea rigoare și disciplină în care intra și prețuirea partenerului. De la ea pleca ideea că succesul în teatru e al echipei că nimic nu se obține și perpetuează în afara ei, deși pe ea o aplauda publicul când intra în scenă. Despre conflict generaționist nu se auzise pe acolo. Dimpotrivă.

Ca profesionist, fiind îndeobște actriță de comedie, stăpânea tehnica jocului comic și a râsului și nu trăda morala profesiei de dragul unui gag sau pentru a șoca spectatorul. În spectacol era pivotul. Dădea tonul. Așa gândise dramaturgul Mircea Ștefănescu această istorie de familie care traversează patru decenii în armonie și înțelegere între rude și prieteni, gradați și ordonanțe. Nu e o poveste dramatică, în ciuda vremurilor care schimbă cu jubilație decorul, ca la teatru, făcând dintr-un căpitan cu ordonanță, un avocat cu secretară și apoi un bunic resemnat, însă mereu cu zâmbetul pe buze și gluma în buzunar. Restrânsă la micul ei univers eufemistic numit infern această familie exaltă până la urmă spiritul liberal dominant al soacrei, personaj carismatic pentru bunul simț și consistenta omenie care-l caracterizează. Întâlnirea dintre această întrupare inspirată și actrița care i-a dat viață este dintre acele lucruri rare care nu se pot nici repeta, nici explica prea mult. Dovadă că în vremurile din urmă reluarea piesei pe alte scene n-a produs deloc revelații. Păcat că în comunicatul de presă promoțional numele marii actrițe nu e subliniat, chiar dacă unii nici n-au auzit de ea. Istoria e istorie. În plus comunicarea dintre Silvia Dumitrescu Timică și publicul care a stimulat-o a fost una rară și ea. Se vede asta și cu ocazia vizionării spectacolului preluat de TVR care a făcut greșeala să filmeze o reprezentație fără public, răpindu-i astfel cea mai mare parte a succesului: bucuria de a fi în fir direct cu scena și a reacționa pe măsură. În aceeași ordine de idei îmi amintesc că la una din reprezentațiile cu Micului infern, interpelați să-și spună părerea unii spectatori au declarat că sunt la a 30-a ba chiar a 35-a oară când vin la spectacol. Ce-i aducea mereu la teatru să revadă Micul infern era cu siguranță și oaza de căldură și bună înțelegere de pe scenă într-o vreme când sălile sufereau din lipsă de încălzire, sentimentul că se află printre prieteni și poate și faptul că referirile la perioada de prosperitate interbelică, la bunăstarea pe care o etala familia aceasta mai ales în prima parte a piesei, costumele elegante, patefonul și muzica de epocă trezeau nostalgii după vremuri niciodată întoarse. Aveau apoi la îndemână imaginea degradării vieții în timpul regimului popular, în ultimul act al piesei, fiindu-le comparația la îndemână. Din perspectiva unui public suferind de pe urma atâtor agresiuni în societatea vremii Micul infern devine astfel un caz de longevitate explicabil nu doar din punct de vedere artistic, ci și sociologic și chiar politic. Pe de altă parte deși nu avea anvergura intelectuală sau miza ideologică a unor spectacole ca Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Karamazovii , Pădurea spânzuraților sau Cum vă place, ale aceluiași teatru, spectacolul cultiva cu onestitate justa măsură în privința observării vieții și a redării scenice. Nu știu ca autorul să fi avut de suportat restricții de cenzură cum am citit că presupun unii comentatori de azi pentru simplul motiv că atât acesta cât și regizorul știau să nu fie ostentativi și să nu deranjeze cu boieria lor înnăscută. Apoi, când era vorba de comedie cenzorii deveneau și ei mai relaxați. Excepție făcând Caragiale.

În 1985 în turneul din Rusia a fost inclusă pe afiș alături de Karamazovii și Micul infern spre stupoarea unor cronicari români care s-au exprimat public cu ironie la adresa vârstei Dnei Silvia Dumitrescu Timică. A fost cea mai veselă și neobosită din trupă iar la Sankt Petersburg, Leningradul de atunci, a fost întâmpinată cu ovații și purtată la sfârșit pe brațe.

Da, teatrul este și despre asta, despre actori iconici și spectacole care lasă urme nu după criterii evenimențiale sau de inovație, ci pur și simplu datorită unei mari emoții colective pe care se întâmplă să o producă.

Legenda fotografii:

1: Ion Dichiseanu
2: Silvia Dumitrescu Timică
3: Stefan Radoff, Lucia Muresan, Ion Dichiseanu,
4: Silvia Dumitrescu Timică ,plan doi Ion Dichiseanu și Lucia Mureșan

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22