Pe aceeași temă
A iubit curajul și a exaltat boieria. Întreaga sa viață a fost un omagiu adus aristocrației spiritului. Martor la toate ororile secolului XX, monahul de la Rohia și-a păstrat nealterată, decenii la rând, prospețimea intelectuală și tinerețea sufletească. Îl recitesc în fiecare an și, de fiecare dată, îi descopăr relevanța senină sau trista actualitate.
Reîntoarcerea la Nicolae Steinhardt mi se pare obligatorie într-un context politic marcat de-o dublă capcană: fie idolatrizăm Statul birocratic de la Bruxelles și deciziile manageriale luate de niște comisari niciodată aleși de un popor suveran, fie alunecăm într-o retorică pășunistă, prin care ne declarăm simultan excepționalismul daco-getic și imaculata obârșie romană. S-ar zice că lui Burebista i-a lipsit doar un Bucifal pentru a face din Dunărea albastră un Nil egiptean și din micuța noastră Sulina o ditamai Alexandria...
România are nevoie astăzi de repere autentice pentru un conservatorism luminat. Atributul cultural asumat odinioară de Titu Maiorescu sau P.P. Carp a fost confiscat de oligarhii tranziţiei — de către toți național-securiștii nepocăiți, posesorii banului nemuncit și ocrotitorii imposturii academice din ultimul sfert de veac. La cealaltă extremă, vom descoperi protocronismul liric, naționalismul pășunist și antisemitismul rezidual al celor care cred, pur și simplu, că românii aparțin unui Hinterland mitic și reprezintă Alpha și Omega istoriei universale. Ambele forme de impostură nu-și asumă firescul așezării omului între istorie și veșnicie.
Nicăieri în opera lui Nicolae Steinhardt nu veți găsi aceste patologii. El a trăit fertil tensiunea dureroasă și binecuvântată a intervalului — mișcarea de pendul între natură și har, între vizibil și invizibil, între politic și teologic, între cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu.
De-a lungul întregii sale cariere literare, autorul Jurnalului fericirii a apărat nu doar o pietate privată, ci o ordine legală și constituțională. În absența unor piloni juridici, civilizația occidentală nu le-ar fi redat niciodată ardelenilor libertatea, după cum românii exilați peste Ocean n-ar fi descoperit prosperitatea.
Viața părintelui Nicolae Steinhardt ne arată cum anume poate fi trăit autenticul conservatorism: nu ca un set de convingeri abstracte, nici ca ideologie reactivă la excesele modernității, ci mai degrabă ca stil de viață așezat în normalitate. Naturalețea și dezinvoltura sunt marca inconfundabilă a personalității lui Steinhardt. Discursul său e robust prin asimilarea lecțiilor trecutului, inteligent prin adecvarea la prezent și profetic datorită raportării lucide la viitor.
Întrebat spre finele anilor 1980 cum vede orizontul începutului de mileniu III, Steinhardt s-a exprimat astfel:
„Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire.
Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal) ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă“*.
Ce este angelismul? Iluzia păstrării binelui în absența luptei. Cum se produce înrobirea? Prin confundarea toleranței cu indiferența.
Ceea vrea să conserve Nicolae Steinhardt este reflexul protejării propriei incinte, grija pentru patrimoniul moștenit, curățenia din bătătura casei, gardul drept la cimitirul strămoșilor, rama din poza familiei lărgite — pe scurt, demnitatea tradiției și ecoul posterității.
Pentru un teolog familiarizat cu literatura patristică și dreptul constituțional, libertatea apare drept vocație ultimă a omului.
A împiedica tirania politică rămâne un imperativ la fel de important ca afirmarea libertății spirituale a persoanei. De ce? Pentru că Dumnezeu însuși este liber de orice condiționare exterioară. Nimic nu e necesar: nici creația universului, nici facerea lui Adam, nici alegerea lui Israel, nici întruparea lui Mesia. Totul este dar pur, nemeritat și neprevăzut. Iubirea nu-i pentru Dumnezeu o corvoadă, un „musai“ împovărător. Libertatea e atributul suprem al existenței. De ce atunci, se întreabă Nicolae Steinhardt, nu vedem în libertatea politică (opusă tiraniei), în libertatea cuvântului (opusă bâtei) și în libertatea economică (opusă monopolului) cea mai mare binecuvântare a civilizației noastre?
Moise și-a dorit dezlegarea poporului evreu de lanțurile sclaviei egiptene, așa cum Pavel din Tarsus a conferit o dimensiune universală elecțiunii divine. Părintele Steinhardt apără, deci, o civilizație construită pe relația de încredere între om și Dumnezeu — între Cuvântul revelat și poporul ales. Din această perspectivă teologico-politică, adevărul experienței umane nu se confundă cu sinceritatea.
Descoperirea unei formule de echilibru spiritual cere timp. Pentru a închega o comunitate trebuie să te adresezi inimii și minții, deopotrivă. Dacă n-ar fi trecut prin cruzimea războaielor religioase între epoca Reformei și începuturile Iluminismului, este puțin probabil ca Europa să fi descoperit principiul neutralității metafizice a statului liberal în raport cu cetățeanul modern. Inteligența părinților fondatori ai Constituției americane s-ar fi exprimat cu întârziere, după anul 1787, iar lumea occidentală ar fi sărăcit sub raport material și intelectual.
Părintele Nicolae Steinhardt a pledat, așadar, nu doar pentru virtuțile morale ale Ortodoxiei, ci și pentru susținerea politică a ideii de guvern reprezentativ, ferit de abuzuri în virtutea principiului separației puterilor în stat. A făcut-o știind că Iisus a fost primul care a separat Împărăția Cezarului de Împărăția Cerurilor. A pledat pentru principiul separației între public și privat, știind că revelația iudeo-creștină nu se exprimă teocratic, dar și că statul laic există pentru a proteja opțiunea personală a fiecărui individ. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: iluzia infailibilităţii se tratează prin gândul la moarte și recursul la umilinţă.
Retorica vie a textelor sale n-a ocolit intransigenţa unor verdicte aspre la adresa tuturor relativiștilor care au negat superioritatea și prestigiul acestei civilizații politice. Pentru Steinhardt, revendicarea drepturilor individuale nu cauționează favoritismul, obrăznicia sau tupeul, după cum prudența — o calitate morală atât de dragă unui Russell Kirk — nu înseamnă niciodată șovăială. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei.
Idealul conservatorului occidental este civilitatea.
Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii pe teritoriul raționalității. Acolo unde revoluționarii stângii denunță și calomniază, conservatorii recuperează orice insulă de lumină și generozitate din cultura aproapelui său. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură.
Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte atent mersul istoriei, conservatorul nu decriptează, prematur, comploturi universale. Acolo unde marxiştii practică deconstrucția și hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt se lansează, gratuit, într-un exerciţiu de admiraţie. A respins aberaţia uniformizărilor colectiviste, dar și excesele individualismului. În sfârșit, el s-a ferit de ispita oportunismului clientelar — o tentație irezistibilă pentru alți scriitori ai epocii. Cărțile părintelui Nicolae au apărut într-o cadenţă intimă cu ritmul nevăzut al desăvârşirii sale interioare. Cel mai important volum al operei sale a așteptat căderea comunismului pentru a vedea lumina tiparului.
Creștinismul părintelui Steinhardt a îmbrățișat cu patos și fervoare toate particularitățile Ortodoxiei răsăritene, dar n-a întrerupt dialogul cu arhipelagul vast al unei culturi logocentrice, situată la intersecția dintre bine, adevăr și frumos. Ființă liturgică și fire colocvială, Nicolae de la Rohia a fost un pontifex maximus al culturii românești — acel ziditor de punți între lumi necunoscute. Patriotismul lui Steinhardt face loc pentru Mitică și alte personaje din lumea lui Caragiale, dar și pentru viziunea tragică și voievodală a lui Eminescu. Demofil, el s-a ferit de populism. Citindu-i însemnările inspirate de Chesterton, vom descoperi autoironia, dimensiunea terapeutică a umorului şi farmecul stoic al bunei dispoziţii.
Dacă Ioan Alexandru a pornit pe drumul către Nicula, Steinhardt a ales pridvorul unei bisericuțe maramureșene. În fața altarului, el și-a vindecat rănile sufletești și ignoranţa metafizică. În labirintul bibliotecii, el și-a ascuțit precizia judecății.
Ce-a rezultat? O operă născută din jertfă, geniu și gratuitate. Un om chemat la măreția unui destin. //
Notă
* Nicolae Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Ed. Polirom, 2015 (întrebarea §191). Cititorul român va descoperi multe nuanțe ale gândirii lui Nicolae Steinhardt într-o monografie grijuliu redactată de profesorul George Ardeleanu. Îndatorat cercetării de arhivă, autorul cărții relevă unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri europene șlefuită de idealul libertății.