Pe aceeași temă
Alina Nelega avea de mult o carieră de renume în teatru – piese, regie și critică dramatică – atunci când a publicat în 2019 primul ei roman, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Romanul de debut a primit Premiul pentru Proză al revistei „Observator cultural”, a fost tradus un an mai târziu în Franța și face dovada unui talent extraordinar, într-o frescă a societății românești din comunism, mai exact din anii ‘70 și ‘80.
Al doilea ei roman, recent apărut tot la Ed. Polirom, se numește Un nor în formă de cămilă. După reușita romanului-frescă, prin care se adeverește ideea că primul roman al unui scriitor ar fi cel în care „dă” totul, Alina Nelega abordează un cu totul alt tip de roman și cu totul altă temă, așa că îi reușește a doua oară să scrie un roman care pare, și el, „cel mai bun”.
Un nor în formă de cămilă e scris la persoana I, mai puțin ultimul capitol, în care ia cuvântul fiul naratoarei, cel căruia i se adresase, de altfel, aceasta până atunci. Ramona, pe numele ei, dar numită Amona de către fiul ei, este o regizoare de teatru ajunsă la peste cincizeci de ani, directoare a teatrului în care a debutat la tinerețe. După o căsătorie de 26 de ani cu Marius, actorul mai în vârstă cu 15 ani decât ea, care fusese și directorul teatrului, ea își vede soțul murind pe scenă, chiar în timpul unei reprezentații, apoi își oficializează relația cu alt actor, mai tânăr decât ea, cu care era împreună mai de mult. Fiul ei, actor și el, este un tânăr cu probleme psihice. Moartea tatălui i le accentuează, așa cum va accentua și conflictul – hamletian – cu mama sa.
Discursul Ramonei, care i se adresează fiului ei, într-un monolog în care cuprinde adesea și replicile acestuia, ca și replicile altor personaje din viața lor, este un amestec de confesiune, de autoacuză și de deculpabilizare, rând pe rând, în povestirea unei vieți în care se intersectează în permanență viața cotidiană cu teatrul. În text, alături de Ramona, de fiul ei, de Marius și de Claudiu, apar pe rând și alți artiști, precum Raluca și Paul, Lavinia, Raul, Geo, Irina.
Aici stă forța emoțională a acestui text, de altfel, în faptul că trăirile eroilor, toți actori și/sau regizori de teatru, sunt exacerbate. Sunt și nu sunt în același timp oameni ca noi toți, sunt oameni, dar sunt și artiști, cu o viață interioară în ebuliție, își cultivă sensibilitățile, pentru că vocația lor le-o cere, sunt victimele unei hipertrofii a eului, sunt și dominatorii lui, atunci când triumfă pe scenă, totul este foarte intens și ambivalent în existența acestor artiști.
Teatrul este spațiul unui carusel și al metamorfozelor; ajunși acasă, actorii nu își pot lepăda ca pe o piele în plus identitățile pe care le-au jucat și se luptă cu ele și cu eul lor elementar în vârtejul vieții cotidiene.
Romanul e construit pe trei conflicte, din care niciunul nu e mai important decât celelalte, toate trei își dispută non-stop supremația: conflictul à la Hamlet mamă-fiu, conflictul generația veche versus generația tânără în teatru, conflictul imaginar versus real (sau artă versus realitate). Toate presupun un consum imens de energie, în care personajele se mistuie exact așa cum o fac eroii lui Shakespeare. Pe scenă este montat „marele Will” și se discută despre asta, dar în viața de zi cu zi, personajele Alinei Nelega nu sunt mai puțin tulburate, măcinate de ambiție, de resentimente, de neputințe, de iubiri pierdute, de iubiri neînțelese, de dorința de răzbunare și, nu în ultimul rând, chiar de nebunie.
În planul al doilea apare și o temă realistă, cea a subfinanțării culturii, a teatrului în special, și a stresului celui care, din postura de director de teatru, trebuie să-i asigure supraviețuirea.
Monologul Ramonei, vocea ei au forța reprezentației în carne și oase de pe scenă. Meseria scriitoarei își spune aici cuvântul. Tot tumultul pasiunilor omenești e înmulțit de două ori, apoi de trei ori, odată cu evoluția negativă a bolii fiului Ramonei. Naratoarea e lucidă și onestă în mărturia ei, uneori cinică, alteori disperată, avântându-se pe toată gama de sentimente și trăiri cu ochii deschiși, chiar dacă sub ea pare că se cască vidul. Nu își refuză nimic din ce e omenesc, ca și actorii cei mari, care riscă depersonalizarea și o moarte prematură din cauza unor roluri mult prea solicitante nervos. Totul este expus ca la scenă deschisă în aceste relații complicate dintre Marius și Ramona, dintre Ramona și fiul ei, dintre acesta din urmă și Claudiu, apoi Lavinia. Fiul Ramonei nu are nume, dar prietenul lui cel mai bun se numește (chiar) Horațiu, tatăl vitreg al fiului se numește (chiar) Claudiu, iar Lavinia reprezintă o reinterpretare interesantă a Ofeliei. Nici nu mai par îmbrăcate aceste personaje, ci ecorșate, iar senzația de final este cea de după piesa de teatru antic: de catharsis.
Jucând în viață, nu pe scenă, tragedia lui Hamlet, Ramona și fiul ei, alături de alte personaje din care unele mor efectiv shakespearian, iar altele ajung aiurea în spitalul de psihiatrie, cuplul mamă-fiu rescrie încă o dată una din poveștile esențiale, mitice, ale omenirii.
A spune o poveste traumatică înseamnă a da sens traumei și, nu în ultimul rând, a da sens și existenței umane în general, chiar dacă naratoarea își pierde de multe ori speranța în ce privește rostul dezvăluirilor sale. Ea se analizează și pe sine, și pe ceilalți, încercând să înțeleagă înainte de a încerca să vindece. Existența este văzută ca o dramă permanentă în care jucăm toți roluri de care uneori suntem conștienți, alteori pierdem controlul și nu mai știm nici noi cine suntem și ce jucăm.
Sinceritatea Ramonei, ca de cuțit tăios, dar căzând de multe ori oblu, rămâne să îl urmărească pe cititor după ce a terminat de citit cartea: „Să rămâi un entry într-o carte, asta e un fel de piatră tombală peste care toată lumea trece, în căutare de mausolee. M-am lăsat păgubașă repede: scriind-o, viața mea mi se pare și mai lipsită de importanță, iar căutările unui sens, la fel de inutile ca ea. (…) Nu văd ieșirea din hățișul în care am intrat, n-am distanță față de propriul meu personaj, care mă conduce tot mai adânc în labirint, nu văd sfârșitul și asta mă neliniștește, n-am cu cine să vorbesc decât cu tine, fiul meu, doar tu mi-ai mai rămas. Iar tu ești defect”.
Monologul fiului, din ultimul capitol, ne conduce spre o altă idee comună din teatru, aceea că „nebunul” spune totuși Adevărul. Dându-i-se cuvântul, fiul Ramonei, fără să fie mai puțin bolnav, se dovedește o altă voce, încă mai sensibilă decât a mamei, care oferă punctul său de vedere. Precum Hamlet cel neadaptat, el devine obsedat de moarte și se recunoaște învins într-o lume din care se simte expulzat: „O secundă lungă ca eternitatea, până și moartea s-a oprit din trăncăneală și privește nedumerită brancardierii, care intră în salopetele lor roșii și ridică igienic cadavrele. Moartea șterge miraculos sângele de pe scândură, harnică, absentă. Bâzâie mulțumită, ne zâmbește clinchetind.(…) În sala goală se aprinde reflectorul de veghe, lumina strigoilor. O șoaptă reverberează, se dizolvă în întuneric. Restul e tăcere”.
Deși personajele romanului sunt artiști de teatru, nu avem o desfășurare de vanități, cum ne-am fi așteptat de la niște actori și regizori, ci mult mai mult spectacolul iubirilor lor – de tot felul – nefericite și al unor căutări de sine sinuoase. Un aer de damnare, de fatalitate plutește peste ei toți, ca în castelul de la Elsinore.
Talentul de romancieră al Alinei Nelega, demonstrat deja în Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, este pe deplin reconfirmat în Un nor în formă de cămilă. Romanul e rescrierea unui mit contemporan, cel al lui Hamlet, îmbogățindu-se cu toate cuceririle literaturii personale și cu experiența artistică a autoarei în teatru. //
Alina Nelega
Un nor în formă de cămilă
Editura Polirom,
București, 2021, 232 pagini
