Un Hamlet diurn la Teatrul Național din Craiova

Doina Papp | 05.03.2024

Ce aduce nou regia în acest spectacol e, într‑un fel, nu doar invitația la luciditate, ci și căutarea altor eventuale cauze pentru care omenirea perseverează în automistificare.

Pe aceeași temă

La a nu știu câta chemare la rampă a capodoperei shakespeariene, o soluție poate fi și interogarea cu ochii deschiși, în lumină, a temelor hamletiene, vechi de când lumea și tot mai actuale. E adoptată de Declan Donnellan, vestitul regizor, experimentat în montări Shakespeare, care alege să ne vorbească de aproape despre cazul de asasinat politic cercetat aici de fiul regelui ucis. Așezându-ne pe noi, spectatorii, în proximitatea actorilor, pe aceeași scenă, față în față, ar trebui să ne simțim mai responsabili. Privindu-ne în ochi chiar înainte de stingerea luminilor. Așa începe spectacolul Naționalului craiovean prezentat recent în premieră, într-o formulă austeră ca imagine, structură dramatică și interpretare. Actorii pășesc solemn și grav la început pe puntea albă care desparte șirurile de bănci (asemenea celor care vor juca la Elsinor), în costumele lor gri, croite clasic, fără accente de culoare. Va fi, așadar, un fel de proces, acum și aici, o dezbatere de idei, mai ales că Horatio, prietenul lui Hamlet însărcinat cu spunerea poveștii în posteritate, e eliminat din acest spectacol.

Vor vorbi, așadar, faptele, iar adaptarea alege pentru cele aproximativ două ore ale reprezentației cele mai importante replici și scene, cu tăieri de text și mici schimbări în structura succesiunii. Așa se face că faimosul „A fi sau a nu fi” – monologul existențial – se aude rostit parțial încă de la început și invocat când eroul pare a abandona lupta. Vizibile flagrant doar în cazul lui Polonius, personaj care dobândește prin travestiul excepțional al Ralucăi Păun o altă funcție, manipulările par inocente, sau, altfel spus, cei prezenți se lasă manipulați cu sau fără știință. Asta-i regula, o a doua natură necesară supraviețuirii într-o lume a violenței. Nici regele-ucigaș, sforarul avid de putere politică și dominație macistă, nu-și arată decât subtil intențiile, mai ales că în interpretarea mult prea tânărului Claudiu Mihail nu poate avea voracitatea personajului. Perechea regală pe care o formează cu Ramona Drăgulescu (Gertrude), o mamă blândă și o regină fără panaș, acuzată de fiul ei de complicitate la uciderea tatălui, nu prea poate înfricoșa pe nimeni. Nici celebra scenă a autojudecății, de fapt o rugăciune de iertare care își pierde acum tragismul, nu mai are funcția pe care autorul i-a dat-o, înscriindu-se în aceeași cheie a stratagemelor lucide care domină spectacolul.

 În această lume autistă, a statuilor de ceară, evident că sărmanul Hamlet strigă în deșert. Partitura celor două unelte ale sistemului, turnătorii Rozencrantz și Guildenstern, care-l trădează acceptând să-l ucidă în calitate de foști „prieteni”, diminuați ca prezență, sunt și ei o altă față a minciunii din păienjenișul de interese și complicități numit societate. Iar cei doi interpreți, Cătălin Vieru și Darko Huruială, trec prin scenă fără prea multă portanță. Laertes (Alex Stoicescu), tot ca personaj de fundal, păstrează uimirea pe chip în cele câteva momente, puține, în care ocupă prim-planul acțiunii, atât scenele cu sora Ofelia, cât și cu tatăl – Polonius trecând mai degrabă neobservate. Epurată de detalii, piesa și figurile centrale ale tragediei se impun însă cu o claritate carteziană. Scurt și la obiect, pe fundalul unei mascarade a jocului social care contribuie la împărțirea vinovăției. Schimbând costumul din scena Cursei de șoareci a deconspirării ucigașilor de către actori cu hainele ponosite ale groparilor, Costinela Ungureanu și Marian Politic simulează săpatul mormântului ciocănind un scaun din cele care bordează puntea. În virtutea convenției adoptate, ar fi trebuit să poarte aceleași costume gri și să declame alb replicile, dar regizorul vrea să deschidă aici o scurtă perspectivă asupra vieții de dincolo de ziduri. Aceasta și alte câteva secvențe teatrale ne aduc din când în când aminte că suntem la teatru și nu doar la un proces, cum spuneam la început. În acest sens se înscrie și prezența lui Anghel Rababoc, ultimul mohican al trupei care odinioară cutreiera mapamondul cu spectacolele lui Silviu Purcărete. Pe atunci, domnul Declan Donnellan și partenerul său Nick Ormerod (scenograf) erau avangardiști și semnau Îngeri în America, un spectacol al Teatrului Regal din Londra care expunea cu atâta frumusețe dureroasă drama unor luptători pentru afirmarea identității sexuale.

0

În această lume cu ochii deschiși, dar opaci, fără nuanțe și sentimente, ce mai poate face Hamlet, prințul care și-a pierdut și noblețea, și coroana, și în orice caz dreptul la cuvânt? Sigur va insista conform lui Shakespeare să le pună oglinda în față urmașilor urmașilor, oameni de stat sau poate simpli cetățeni pervertiți de mecanismul istoriei  și al malformării sociale. Și va filozofa cu tigva măscăriciului Yorick în mână despre zădărnicie – A fi sau a nu fi – fiindcă peste acest monolog nu poate trece, totuși, nimeni (frumoasă traducerea lui George Volceanov).

Ce aduce nou regia în acest spectacol e, într-un fel, nu doar invitația la luciditate, ci și căutarea altor eventuale cauze pentru care omenirea perseverează în automistificare întrebându-se la nesfârșit despre dreptatea lui Hamlet. Simbol al revoltatului, al luptătorului pentru adevăr, prințul de la Elsinor își ia drept aliat teatrul în celebra scenă a cursei de șoareci. Iar Vlad Udrescu, tânărul și talentatul interpret, își asumă cu patos o clovnerie savant condimentată cu sofisme și paradoxuri rostite în stilul modern al recuzitei urbane. Până la apariția actorilor en-titre, el face tot felul de trăsnăi, se scălămbăie pe tocuri înalte în pantofii roșii de împrumut, își înfășoară în chip de turban maioul, făcând-o pe plăpânda Ofelia (Theodora Bălan) chiar să-și iasă din minți. Actorul e versatil și mai puțin filozof, om de acțiune și mai puțin contemplativ. Una dintre puținele scene fără pretextul acesta histrionic e aceea a duelului, când Hamlet și Laeretes se duelează pe bune, în tăcerea mormântală din jur. Cu concentrare, cu artă. Apropo, comentariul muzical e extrem de economic, subliniind sonor prin intervenții discrete anumite momente. (compozitor Cari Tibor) 

Evident că ne vom întreba în final, privindu-l pe acest tânăr exasperat care ia haina nebunului și se îndreaptă spre moarte, dacă a ales drumul bun. Deruta celorlalți față în față cu farsele acestui Hamlet-măscărici e și ea marcată, creditând, o dată în plus, puterea teatrului de a spune adevărul prefăcându-se. Pe de altă parte, față de reprezentația unor profesioniști din scena decupată vizibil în spectacol prin teatralitate și costume, spectacolul perpetuu pe care îl joacă Hamlet în lumina crudă a zilei e menit să ne facă mai atenți la prefăcătoria din jur. În căutarea unei lumi autentice în care vorba să fie vorbă și după perdele să nu pândească niciun șobolan, ca onctuosul Polonius, Hamlet, cu geaca de piele și rucsacul în spate, ia drumul exilului înfruntând primejdia unei călătorii pe mare în care i se pregătea moartea. Într-un spectacol de demult văzut tot la Craiova, Adrian Pintea, în blugi și cu pletele moștenite de la tinerii flower-power, rostea monologul A fi sau a nu fi așezat pe marginea scenei, fredonând odată cu Pink Floyd un șlagăr al vremii. Putem spune că prințului danez îi e dat să devină mereu mesagerul generației lui, așa încât, la distanță de decenii, Vlad Udrescu – noul Hamlet am putea crede că-și ia lumea în cap. Această imagine a puștiului cu rucsac m-a urmărit ca o emblemă a unui tineret amăgit și debusolat într-o lume pragmatică, violentă și nepăsătoare. //

P.S.:
Shakespeare – în piesa lui – presară cu morți drumul de sacrificiu al lui Hamlet spre adevăr. O soluție? Singura? Lev Dodin zicea că nu. În finalul Hamlet-ului său îl înviază pe Hamlet punându-l să cânte la flaut, în timp ce peste gropile din scenă cade capacul. La Declan Donnallen, în spectacolul de la Craiova, Horațio nemaifiind, dispare și replica: Restul e tăcere. Spusă de Hamlet înaintea duelului parcă nu mai e același lucru.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22