Pe aceeași temă
Bogdan Ghiu: Rasvan Popescu a scris pentru film, a scris proza, a scris scenariu, si acum scrie un roman cinematografic. In secolul XXI, cand un critic spune despre un roman ca e cinematografic, este un epitet superlativ. Cred ca e foarte important, pentru literatura concurata de lectura utilitara si de tot vizualul (film, televiziune) sa producem carti care pot fi citite intr-o singura sedinta de lectura. Cartea lui Rasvan Popescu ar putea parea la inceput un joc asa-zis al postmodernismului de proza. Ei bine, nu. Este un joc, dar e un joc superior. Jocul este nu intre realitate si film, nu intre realitate si carte, ci intre realitatea psihica, onirica, inevitabila si tiranica a acestui mare artist, personajul fimului, si film, deci intre doua irealitati, incat stai si te intrebi unde mai e realitatea. Acest regizor, Tomas, este un autor posedat de imagine. El pune mana pe aparat si trage cadre plictisitoare, cam cum le visa Godard. Operatorul ii spune: "Da' nici o miscare, nici un cadru general, nimic, numai cadre medii fixe?". Da, e antifilm, pentru ca el voia sa transmita cu totul altceva. Pe de alta parte, cade in grandoarea, in mania lui Griffith sau, astazi, a hiperproductiilor de televiziune. Construieste o piramida pe care toata lumea showbiz-ului romanesc se cearta. Personaje reale apar cu numele lor - pot fi gasiti Dan Bittman, formatia 3 Sud-Est.
Aceasta carte mi-a adus foarte mult aminte, in anumite locuri, de marea proza. Se misca materii epice inefabile; nu-i nici psihologie, nici actiune, e putin dialog, dar, cu toate acestea, romanul curge. Mi-am amintit de proza americana, de vartejurile de nebunie iscate din nimic, descriind nimicul de la Faulkner. Dar mi-a evocat mai ales Ravelstein al lui Saul Bellow - portretul scurt al unui geniu in agonie.
Rasvan Popescu: Cel mai rau lucru pe care poate sa-l faca un autor in ziua lansarii cartii sale ar fi sa inceapa s-o povesteasca. N-o sa fac asta. Va spun doar ca este un roman de dragoste si, in acelasi timp, o incercare de a medita asupra conditiei artistului in lumea de azi. Este vorba despre un regizor aflat la apogeul carierei sale. In film il joaca Dan Condurache: un om multipremiat, recunoscut, dar care traieste rupt intre doua lumi - in lumea reala, prozaica si uneori meschina pe care o stim, si, in acelasi timp, in lumea imaginarului, ideala pentru el, care este lumea filmului. Si pentru ca in viata reala traiste o poveste imposibila de iubire pentru o femeie cu mult mai tanara decat el, si lucrurile astea nu tin, incearca s-o mute din viata reala si s-o aduca in singurul spatiu care pentru el este sigur, platoul de filmare, unde toate il asculta, inclusiv lumina.
Pasiunea mea pentru lumea filmului este veche. Cred ca prima data m-am gandit sa scriu ceva despre lumea filmului in momentul in care am avut acces acolo in urma cu 10-12 ani, cand am debutat sub bagheta marelui nostru regizor Lucian Pintilie. Am facut impreuna o incursiune in lumea subterana care s-a dovedit apoi matricea mineriadelor; filmul s-a chemat Prea tarziu. Pe urma, a doua colaborare cu Lucian Pintilie, Terminus paradis, a fost povestea unui dezertor din dragoste intr-o armata surda la asa ceva, armata stagiului obligatoriu. A urmat colaborarea cu Nicolae Margineanu la Faimosul Paparazzo, care era un jurnalist, asa cum am fost si eu. Pe urma, am incercat sa vorbesc, in Razboi in bucatarie, impreuna cu Marius Barna, despre cat de usor pot fi date peste cap raporturile interetnice. Si, in sfarsit, in ordine cronologica, ultimul film facut cu d-l Radu Gabrea, Noro, povestea unui baietel cu hadicap care infrunta viata cu mult curaj. Iata tot atatea ocazii pentru mine de a intra in lumea fimului, dar si, in acelasi timp, de a traversa o serie de medii cu totul si cu totul speciale. Conditia umana e aceeasi peste tot, dar eu am avut nevoie, pentru a o putea aduce la lumina, de aceste medii deosebite, de mare expresivitate, cum sunt gazetaria, politicul, cinematografia sau, in acelasi timp, de niste medii care pun conditia umana la grea incercare: minerit, armata, orizontul oamenilor cu handicap. Sunt curios ce mai urmeaza.
A consemnat Razvan Braileanu