Un jurnal contemporan

L-am cunoscut pe Codruț Constantinescu în 2006, cu ocazia vizitei unei părți a redacției revistei 22 la Câmpina, acolo unde el îi invitase, la o întâlnire cu publicul. Era extrem de emoționat pentru că era foarte tânăr și pe umerii lui stătea soarta unei întâlniri la care nu se știa câtă lume va veni. A avut succes și probabil la final s-a bucurat și el pe cât ne-am bucurat noi, ceilalți.

Îi citeam deja articolele din 22 de un an și știam că e specializat în cronici de carte istorică și cu precădere despre comunism. Apoi am aflat că a terminat Facultatea de Istorie a Universității București și că a făcut studii aprofundate în Danemarca și Elveția. Între timp, în toți acești ani, a continuat să scrie neobosit la revista 22, a colaborat și cu alte reviste, cum ar fi Timpul din Iași sau Observator cultural, și a publicat câteva cărți, dintre care aș cita Studii irlandeze, apărută la Editura Institutului European Iași, în 2007, volumul epistolar Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (coautor Mirel Bănică), apărut la Polirom în 2007, apoi cartea de amintiri de familie În labirint sunt umbre și lumini, la Editura Vremea, în 2011, în fine, două studii originale: Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă, Editura Vremea, 2013, și Viața și moartea în Gulag, tot la Editura Vremea, în 2016. Anul trecut a publicat volumul Pe urmele celților, care îmbină impresiile de călătorie cu informații istorice despre Irlanda și Scoția.

Acum s-a hotărât să publice textele sale diaristice din ultimii ani. Pentru cine e avid de cancanuri, cartea lui Codruț Constantinescu nu e o lectură potrivită. Notațiile sale nu sunt personale, cu câteva mici excepții, sunt mai degrabă observații și meditații pe diverse teme, sub forma fragmentului, clasate în categorii purtând nume inspirate.

Codruț Constantinescu e un spirit solar, pozitiv, care știe să prețuiască viața, lucru mai rar printre scriitorii contemporani. Când e la modă – cam de mult... - starea de morozitate, proasta dispoziție ridicată la rangul de carte de vizită „intelectuală“, el e genul de om care se bucură de fiecare zi, de când se trezește. Desigur, este și lucid și miile de motive care ne stârnesc nemulțumirea, chiar revolta, plecând de la politică, continuând cu lipsa de educație și terminând cu mentalitățile colective cam retrograde ale românilor, nu îl lasă rece și reacționează. A făcut-o încă din volumul Enervări sau despre bucuria de a trăi în România, dar Codruț Constantinescu nu își iese niciodată din fire. Nu devine niciodată isteric, nu devine irațional, ci își păstrează mereu cumpătul, chiar în fața unor fapte care îi dărâmă pe mulți.

În Jurnalul acesta, el scrie despre sport, despre cutume și superstiții românești, despre moravuri, despre anomaliile din lumea noastră cotidiană, face comparații între România și Occident, comentează mass-media și, mai rar, pentru că are o pudoare a spațiului intim, își aduce aminte de copilărie, de adolescență, de vremea studiilor, aducând de acolo nu doar câteva detalii personale și multă nostalgie, ci și observații demne de un sociolog. Pentru că România s-a schimbat foarte mult în ultimii 20 de ani. S-a schimbat și Codruț Constantinescu, dar nu chiar atât de mult.

I-a rămas curiozitatea intelectuală, i-a rămas acuitatea observației faptului cotidian, a detaliului și, desigur, plăcerea de a scrie. Se simte chiar o adevărată jubilație a scrisului: când scrie, autorul e ca peștele în apă. Confesiunile sau comentariile sale sunt un text fluid, care seamănă cu limba vorbită.

Codruț Constantinescu e foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul său și, deși e detașat de toate aberațiile pe care le consemnează, mai mult sau mai puțin grave, are simțul proporțiilor și nu descrie niciodată lucruri nedemne de a fi puse pe hârtie, știe să aleagă acele evenimente care, dincolo de banal, sunt semnificative pentru tipul nostru de civilizație și ne definesc.

Are și foarte mult umor și chiar autoironie. Apoi, aș zice chiar că principala calitate a lui Codruț Constantinescu este onestitatea. Când îl citești, știi instantaneu că autorul este sincer, că nu își înfrumusețează câtuși de puțin imaginea, trăsătură care trebuie să fie înnăscută, așa cum poate a fost și accentuată de formația lui de istoric. Scriitorii de ficțiune sunt cei care păcătuiesc cel mai mult prin a–și „aranja“ pozitiv imaginea în textele lor...

Prin notațiile sale din acest Jurnal, Codruț Constantinescu ne poartă din Irlanda în Elveția, din Câmpina anilor ’80 în Bucureștiul anilor ’90, din zile de concediu în zile (lungi!) de navetă ale unui angajat care trăiește în Câmpina, dar lucrează în Ploiești, ne poartă din lumea cărților pe care le citește în cea ieșită din comun a orașelor provinciale din România, pline de paradoxuri, când exasperante, când dotate cu un oarecare farmec (în cele din urmă).

Cititorul se poate regăsi în majoritatea nemulțumirilor autorului legate de postcomunism, de această tranziție care are prea multe aspecte greu de suportat, așa cum se poate lăsa inspirat de capacitatea lui de a râde de ceea ce e hilar și de capacitatea lui de a se bucura de viață așa cum e ea, pentru că autorul e înzestrat cu o doză importantă de candoare, cu sensibilitate, pentru că tot ce e vulgar sau strident îl deranjează, iar confesiunile sale sunt acelea ale unui spirit senin și îndrăgostit de frumos și de adevăr. Ceea ce îl deosebește de mulți comentatori ai contemporaneității este echilibrul, faptul că nu exagerează, nu deformează niciodată ceea ce descrie, nici în bine, nici în rău, nu judecă pătimaș, ci are justa măsură a lucrurilor.

Așa cum o sugerează chiar el în titlu, lectura notațiilor de Jurnal semnate de Codruț Constantinescu este ca o plimbare cu bicicleta, de-a lungul ultimilor ani, bicicleta fiind de altfel foarte potrivită ca metaforă a raportării la real: nici prea aproape, nici prea departe, favorizând deci o privire și o judecată, încă o dată, echilibrate. Gândirea pozitivă și armonia din sufletul autorului, care se simt la lectură, sunt binevenite în lumea noastră apocaliptică, în pesimismul și cinismul la care mulți dintre noi am ajuns, stări contraproductive, de altfel, și obstacole în calea unei posibile schimbări.

Scriind, Codruț Constantinescu ne arată ceea ce poate nouă ne scapă uneori și, mai ales, ne poate inspira să ne mai potolim exasperările. Ne arată că e posibil să fii lucid și senin în același timp.

CODRUȚ CONSTANTINESCU - Pedalând prin viață. Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Editura Vremea, 2018)