Un laborator de idei al „intelectualilor lui Ceaușescu”

Cristian Patrasconiu | 04.02.2020

Există în „Intelectualii lui Ceaușescu” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Pe aceeași temă

Din capul locului: redutabilă cercetarea și remarcabil și foarte consistent volumul care a rezultat în urma acestei cercetări a istoricului (și publicistului) Cosmin Popa despre „Intelectualii lui Ceaușescu” și despre una dintre instituțiile pivotale pentru ceea ce a însemnat, în ultimele două decenii ale comunismului românesc, „uzina de propagandă” a regimului oficial de la acea vreme. Cartea – intitulată „Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989)” – a fost publicată sub sigla Editurii Litera, în seria – ea însăși cu multe titluri incitante – „Kronika”.

Înainte de a intra în tematica pe care o subîntinde volumul de față, iată un succint profil al autorului acestei cărți, așa cum este el creionat de către editori: Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană. Și-a făcut studiile universitare la București și la Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. A lucrat în mass-media ca documentarist, reporter, șef de departament și manager la Mediafax, Adevărul și NewsIn. Este membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împuternicit pentru Programul Centenar al Academiei Române.

Și, încă o dată, Cosmin Popa este autorul unui (relativ recent; cartea a apărut în 2018) studiu foarte interesant care privește, atât dintr-o perspectivă istoric-cronologică, cât și dintr-una analitic-hermeneutică, softul comunismului românesc, privilegiind, desigur, datele constitutive ale comunismului de tip ceaușist. În logica de funcționare a comunismului, implicit a comunismului ceaușist – în fapt, pe mai multe niveluri și făcând uz de modalități sofisticate de „acoperire a câmpului tactic” –, a avea puterea și a consolida puterea rimează, obligatoriu, cu a confisca istoria, termenul de „istorie” incluzând, nu excluzând, și diverse formule ale istoriei științelor sociale. Pe de o parte, „dacă până în 1968, istoria a fost folosită în principal pentru purtarea bătăliilor ideologice externe, mai apoi, istoria națională, în interpretarea agreată de Ceaușescu, a fost pusă la baza noii ideologii naționale, devenind o simplă unealtă a propagandei de partid”. Pe de altă parte, în condițiile în care una dintre notele tari ale regimului Ceaușescu (și, prin extenso, ale tuturor formulelor dictatoriale) a fost aceea a disprețului sistemic față de știința adevărată, față de cultura autentică și, nu în ultimul rând, față de educație, un deziderat urgent (urmărit sistematic de regimul ceaușist, cu „performanțe” instituționale multiple și notabile) era acela de a subordona știința (sensul în care folosesc acest termen este, iarăși, unul foarte general) la propagandă. „Intelectualii lui Ceaușescu...” spune o poveste a acestei reducții – ideologice, de substanță totalitară –, spune una dintre narațiunile cele mai relevante ale comunismului ceaușist, cu reverberații evidente și foarte puternice până în ziua de azi.

Cercetarea istoricului are – cum altfel? – mai mult mize. Voi numi în acest text numai trei dintre ele. Cosmin Popa propune, așadar, și în chipul cel mai evident aș spune, un discurs de tip istoric. În paralel cu acesta - coborând, cu eleganță și cu un ochi hermeneutic exersat, în „rezervoarele de sens” pe care le duc cu sine elementele ce compun un studiu de caz dintre cele mai importante –, avem un discurs de analiză cu privire la ceea ce a însemnat o instituție dintre cele mai relevante ale comunismului ceaușist, o entitate-mamut creată special pentru a subordona știința, spiritul critic propagandei & ideologiei. Nu în ultimul rând, implicit adesea, uneori chiar și explicit (și mai explicit, de altfel, în câteva dintre expunerile publice ale domnului Popa în legătură directă cu cartea sa), există în „Intelectualii lui Ceaușescu...” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări (nu „bune practici”, în orice caz!) au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Să le luăm, în survol, pe rând.

Istoric. Există o traiectorie a instituției pe care o privilegiază în modul în care vede comunismul ceaușist, pe care o urmărește Cosmin Popa și care durează aproximativ două decenii. Cartea spune, foarte convingător, contextul în care s-a născut Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP), care sunt, în timp, marile repere instituționale ale acestei „academii” ideologice; cu alte cuvinte, care sunt mărirea și decăderea acestui laborator de producție și de legitimare pseudoștiințifică, în fapt, propagandistică. „Apariția Academiei de Științe Sociale și Politice, în 1970, este punctul de interferență a unor procese structurale ale comunismului românesc specifice fazei de maturizare a acestuia”. Și: „După 1980, pe fondul turnurii către propaganda de masă și al preferinței manifeste a lui Ceaușescu pentru «intelectualitatea» din aparatul CC, ASSP a intrat într-un soi de inerție. Accentul pus exclusiv pe dimensiunea propagandistică a științelor umane, cedarea «pozițiilor strategice» ale ASSP în favoarea Academiei «Ștefan Gheorghiu» și a aparatului de cercetare-propagandă din CC au pus capăt oricăror apetențe teoretice ale conducerii sale”.

Analitic. ASSP este, generos spus, o narațiune despre „știința de partid”. Ghilimelele își au rostul lor obligatoriu în această situație, nu numai pentru a sublinia contradicția evidentă care derivă din alăturarea celor doi termeni – „știință” și „partid” (cu atât mai mult, cu cât este vorba despre Partidul Unic). „Subordonarea funcțională a ASSP față de Secția Propagandă, ce reprezenta legătura organică dintre aceasta și partid, asigura ghidarea cotidiană a activităților, folosind, pe lângă condiționarea administrativă, și pe cea politică. A doua pârghie menită să imprime activităților de tip academic direcția ideologică dorită era aceea a planurilor tematice anuale și de perspectivă. Necesare într-un sistem academic organizat, aflat în finanțarea exclusivă a statului, planurile în cauză nu porneau de la necesități de ordin științific. Ele decurgeau din comandamentele de ordin ideologic și propagandistic, așa cum le definea Ceaușescu...”, notează Cosmin Popa. Și, undeva și mai departe în carte, în sensul aceleiași analitici: „La începutul anilor 1970, ASSP a căutat să dea un impuls modernizator metodologiei istoriei și conceptelor sale. Evident, încă de la început, revendicarea obligatorie de la marxism-leninism și de la «gândirea revoluționară» autohtonă a sortit eșecului orice demers”.

Etic. Cosmin Popa numește istoria instituțională a ASSP un eșec pe termen scurt și un, din păcate, succes pe termen lung. Aprecierea aceasta are, pentru fiecare termen pe care îl pune în joc, argumente solide. Modalitatea de a instituționaliza o știință care să fie ghidată de rudimentarele „principii” ceaușiste (ele însele, derivate din practica și teoria marxist-staliniste) nu avea cum să fie un succes. Sub raportul cunoașterii, performanțele acestei instituții arborescente (și foarte importante, în epocă, pentru validarea profesională) sunt aproape inexistente. Instituțional, așadar, „fundamentarea științifică” a unor directive de propagandă a dat, în mod necesar, am putea spune, un rateu de proporții. În alte privințe însă, „performanțele” sunt, vai, remarcabile – una dintre subspeciile de „oameni noi” pe care i-a forjat comunismul (în cazul de față, comunismul ceaușist) este impostorul cu rang academic. ASSP a format „caractere”, reflexe, practici instituționale – toate, subsumate logicii imposturii. În 1989, această instituție a dispărut, cum și multe altele care au asigurat axul central al comunismului românesc; nu însă și oamenii, și coteriile care au asigurat rețete redutabile de putere. Impostura de azi din mediile academice de la noi își are o origine directă în impostura cultivată, protejată, instituționalizată inclusiv în perioada în care ASSP era funcțională.

P.S.: într-o intervenție pe care a avut-o anul trecut la Radioul public, Cosmin Popa a menționat faptul că a avansat semnificativ cu un alt proiect care nu merge pe căile bătătorite ale lucrărilor de științe sociale sau istorice – o abordare multidisciplinată, un studiu dedicat ultimilor 10 ani ai Elenei Ceaușescu. „La sfârșitul zilei” ar putea fi, ne gândim, o carte provocatoare și extrem de bine-venită. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22