Pe aceeași temă
Elementul central al criticii actuale este însa clar: interesati de felul în care autorul poate fi pus la respect, si nu de ideile vehiculate de catre acesta, arbitrari în lectura sau orientati de interese teoretice cu totul straine de continutul cartii analizate, criticii în cauza “fac jocurile”; ei urca ori coboara cota unor autori, distrug socluri sau ridica altele noi. Stilul intelectual configurat în acest fel este, în fond, o forma de clientelism cultural. Avem de-a face, mai precis, cu o încercare de construire si/sau intimidare a unei “clientele”, capabile sa justifice interventiile ulterioare ale criticului. Criticii sunt de aceea mai curand un soi de sefi de personal sau, ma rog, de responsabili de resurse umane, cum se spune azi, si în foarte mica masura intelectuali care recupereaza, pe baza unei analize sistematice, demersul unui autor si care construiesc apoi o judecata informata si echilibrata a operei. Global vorbind, politica de personal a biruit - în spatiul libertatii postdecembriste - judecarea operelor.
Ceea ce s-a petrecut dupa publicarea Omului recent e însa si mai interesant. Rezumand, putem spune ca daca primele carti ale lui H.-R.P. au devenit cunoscute datorita criticilor venite de la o stanga radicala, nationalista si nostalgica, în schimb, Omul recent a fost atacat cu virulenta din perspectiva corectitudinii politice, care e orice, numai nationalista si nostalgica nu. Cum e posibila aceasta situatie? Singurul punct comun al celor doua întampinari este probabil caracterul lor radical. Dincolo de contexte si de pasiuni de moment, vehementa lui Cristian Tudor Popescu e si vehementa lui Gabriel Andreescu. Acest element este însa insuficient pentru a explica faptul ca autorul despre care vorbim e discreditat în doua moduri atat de diferite; în schimb, discreditarea autorului ramane singurul lucru pe care îl poate vedea un cititor neutru care pune împreuna cele doua reactii.
In acest context, pentru a explica fenomenul descris au fost avansate doua ipoteze: (a) H.-R.P. s-a schimbat fundamental de la o epoca la alta si (b) contextul politic si, în genere, relatiile intelectualilor cu politica s-au modificat semnificativ în ultimii ani. Ambele ipoteze sunt usor de invalidat. Atat la nivelul stilului, cat - mai ales - la nivelul continutului, nu exista modificari de substanta ale ideilor formulate de H.-R.P. In ceea ce priveste contextul politic, lucrurile stau si mai simplu: nu se poate, cred, evalua o opera pornind de la o sociologie a receptarii cusuta pe o croiala politica atat de stramta cum e schimbarea unui guvern cu altul; altfel spus, pana si sociologii au din cand în cand nevoie sa înregistreze continuturi, si nu doar forme corupte sau mai putin corupte ale felului în care continuturile sunt “primite”, înainte si dupa o guvernare sau în functie de culoarea ideologica a guvernarii.
Faptul ca autorul nu s-a schimbat în chip semnificativ de la textele din anii 1995-1996 la cele publicate la sfarsitul lui 2001 nu înseamna ca nu exista nici o diferenta între unele si celelalte. Dar aceasta diferenta nu a constituit pana acum un obiect de reflectie. Cu toate acestea, ea este usor de sesizat: în Omul recent, H.-R.P. a încercat sa sistematizeze - plecand de la doua ipoteze metodologice foarte tari - ceea ce pana acum exprimase mai degraba dezordonat în diverse interventii. Ce-i drept, forma literara a Omului recent poate însela sau poate bloca aceasta perceptie: într-adevar, distribuirea pe articole a textului poate crea - a creat, de fapt - impresia ca H.-R.P. e un eseist care nu poate articula decat reflectii sumare. Or, citita ceva mai atent decat rubrica sportiva a unui ziar, cartea din 2001 a lui H.-R.P. ne dezvaluie doua ambitii majore ale autorului: prima poate fi descrisa ca o tentativa de a expune o corespondenta între evolutia gandirii stiintifice a modernitatii si, respectiv, evolutia gandirii politice a acestei epoci; foarte îndrazneata si reluand în fond inspiratia unor filosofi ai stiintei de care H.-R.P. a fost multa vreme foarte apropiat, aceasta încercare e un succes intelectual de netagaduit. A doua ambitie a autorului, care e organizata si ea ca expunerea unei ipoteze tari, este aceea de a formula o critica a modernitatii care nu conduce la o solutie politica radicala. Inspirata de data aceasta de operele unui Strauss, Bloom sau Manent, aceasta a doua ambitie este si ea clar configurata în Omul recent. H.-R.P. descrie un (auto)portret al unui liberal demodat. Aceasta formula intelectuala nu a fost înteleasa si, din aceasta ratiune simpla, nu putea fi acceptata de publicul românesc. Iata de ce.
Incercarea lui H.-R.P. de a lega evolutia gandirii stiintifice de cea a gandirii politice este o noutate în cultura româna. Nu exista nici un alt autor - clasic sau contemporan - care sa fi cautat sistematic în aceasta directie. Cultura româna include fie epistemologi de certa valoare care nu au cercetat relatia teoriei stiintei cu teoria politica, fie teoreticieni ai politicii care nu întelegeau absolut deloc fenomenul stiintific. In al doilea rand, H.-R.P. foloseste într-un chip sistematic numeroase referinte la filosofia politica, care sunt, din pacate, absolut irelevante pentru un spatiu intelectual în care, pentru a da doar acest exemplu, traducerile din Locke, Tocqueville sau Constant sunt un fenomen mai mult decat... recent. Asa cum am mai subliniat si alta data, cultura româna moderna nu este organizata deloc în jurul unei reflectii sistematice asupra politicului si cu atat mai putin asupra formulei politice liberale.
In treacat fie spus, acesta - si nu o pasiune antidemocratica/antiliberala à l’état pur - este motivul derapajelor politice oribile ale unor autori români clasici - indiferent ca ei au fost clasicizati pe plan local sau dupa ce au parasit România. Patapievici intervine deci cu un discurs sistematic într-un spatiu prea fragil pentru a-l lua în seama. In fine, el asuma o formula de liberalism care este demodata astazi.
Discreditarea unor asemenea puncte de vedere nu este o noutate în peisajul intelectual al ultimelor decenii din cultura europeana. Mai grava decat aceasta întamplare de pe scena publica româneasca este soarta pe care au îndurat-o autori precum Hayek, Roepke, Aron sau Polanyi. Critici severi si sistematici ai totalitarismului, toti acestia au fost decenii de-a randul marginalizati tocmai pentru formula demodata de liberalism pe care au asumat-o. Un Aron injuriat de Sartre în 1968 sau un Hayek ridiculizat de senatorii francezi la începutul anilor ‘80 sunt “cazurile” cele mai relevante pentru acest tip de situatie. Astazi, dupa caderea totalitarismului, Aron sau Hayek sunt, ce-i drept, cititi, recuperati încetul cu încetul, ba uneori chiar admirati. Drama lor personala ne poate pune însa pe ganduri. A avea dreptate cu Aron (sau cu Hayek) era un lucru în anii ‘60 si reprezinta cu totul altceva astazi. A avea dreptate cu Patapievici e infinit mai complicat, datorita contextului intelectual descris mai sus. Asta nu înseamna în nici un caz ca autorul trebuie tratat ca un functionar al unui stat totalitar si ca o politie intelectuala cu o noua uniforma are dreptul sa ignore continuturile vehiculate pentru a face clasamente ideologice.
Replasata în orizontul care îi este propriu - si anume cel al reconstructiei filosofice a liberalismului -, cartea lui H.-R.P. devine cu adevarat interesanta. Ea ilustreaza, de fapt, dificultatea enorma a (re)constructiei intelectuale a liberalismului dupa consumarea totalitarismului. Cercetat atent, liberalismul - ca optiune filosofico-politica - a fost în secolul trecut mai curand reactiv decat constructiv, mai degraba o formula critica decat un proiect de constructie sociala. El a jucat astfel rolul pe care îl juca în secolul al XIX-lea socialismul. Dupa 1989, liberalismul nu a oferit, de aceea, o alternativa politica: el nu era pregatit sa ofere publicului altceva decat pasiuni generoase si o formula sau o metoda de critica rationala. Asa cum scria Wallerstein - un autor care nu si-a ascuns niciodata antipatia fata de liberalism, dar care avea în acest punct perfecta dreptate -, dupa 1989, asistam la o încercare haotica de reconfigurare a marilor optiuni intelectuale ale politicii. In acest proces, liberalismul e mai fragil sau mai expus decat celelalte doua mari ideologii moderne, conservatorismul sau socialismul, tocmai pentru ca liberalismul a fost, la urma urmei, trama intelectuala a ultimelor doua secole si pare a fi, mai mult decat adversarii sai, discreditat în chip absolut.
Cartea lui Patapievici este o parte a acestui tablou posttotalitar. E un liberalism de tranzitie. Mai precis: H.-R.P. propune o solutie de reconstructie a liberalismului care se inspira în egala masura din Hayek si din Strauss, adica dintr-un liberal austriac care facea din economie sursa esentiala a libertatii politice si dintr-un conservator american care vedea în cultura clasica singurul temei solid al unei limitari a masificarii democratice. Rezultatul acestei inedite combinatii - Omul recent - este un manifest al libertatii interioare în care cultura si economia sunt atat de strans legate, încat democratia ca instrument politic pare a fi ignorata. Paginile despre democratie sunt însa foarte clare: ele nu se deosebesc cu nimic de ceea ce Popper ori Hayek ori Aron scriau în urma cu 4 sau 5 decenii pe aceasta tema. Aceste legaturi nu sunt însa transparente pentru cititorul român, care prefera sa vaneze detalii în loc sa reflecteze la ideile-forta.
H. -R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, 2001, 488 pp.
