Un neomartir creștin în Algeria

Pierre Claverie a fost un călugăr dominican pe care dragostea de Algeria natală și pasiunea pentru dialogul interreligios l-au costat, din păcate, viața.

Născut într-o familie de pieds noirs, Pi­erre Claverie s-a format în Franța ani­lor ’60, a ales călugăria și preoția, după ca­re a ținut să revină în Algeria deco­lo­nizată, pentru a-i servi ca preot, dar poa­te și ca intermediar între comunitatea franceză, ra­dical diminuată, și ma­jo­ri­ta­tea arabă is­lamică. Ales episcop de Oran, în 1981, pă­rintele Claverie a urmat ul­te­rior un sta­giu roman, ca membru al Con­siliului Pon­tifical pentru Dialogul In­ter­religios.

Arabizant, bun psiholog și du­hovnic, sincer atașat de po­po­rul algerian (într-o țară adop­tivă care nu i-a acordat ni­ci­când cetățenia), acest om cu­rajos n-a încetat să predice liber după ce, în 1992, a izbucnit în Algeria un nou răz­boi civil. Măcelul intern a pornit de la evacuarea manu militari a guvernului FIS rezultat din ultimele alegeri generale. Evident, islamiștii din Frontul Salvării (ca­re sună penibil de familiar și în Ro­mânia) au dat vina pe francezi în special și pe europeni în general. Ei, cu toată rețeaua lor de complici, trădători ai na­ționalismului arab, trebuie să fi fost fost responsabili de falsificarea opțiunii de­mo­cratic exprimate de majoritatea alegă­to­ri­lor algerieni. În paranteză fie spus, tul­burările din 1992 anticipau cumva tri­bu­lațiile prilejuite două decenii mai târziu: „primăvara arabă“ a fost – vedem azi mult mai clar – o revoltă împotriva unor dic­tatori seculariști, care a dus la isla­mi­zarea „populară“, dar nu mai puțin vio­lentă, a „noului“ regim politic. În acei ani, aripa înarmată a FIS s-a organizat în tabere montane, care coborau la șes și ata­cau orașele algeriene semănând te­roarea printre civilii acuzați de com­ple­zență față de guvernul nelegitim de la Al­ger. Părintele Clavier a căzut la mijloc în acest măcel fratricid. El și șoferul său au murit în urma unui atac cu bombă, chiar în fața Episcopiei din Oran, la câteva zile după decapitarea, în stil ISIS, a șapte că­lugări trapiști. Ieri sau astăzi, islamiștii ra­dicali, talibanii, fundamentaliștii, exal­tații Califatului sunt ucigași cu sânge rece, care-și ating scopurile murdare fără urmă de scrupul sau regret ulterior. În ca­pul lor circulă doar lichidul urii și ideo­logia asasină a demonizării străinului, fie acesta „occidental“, fie el – ceea ce-i aproa­pe totuna – creștin.

Acestor descreierați periculoși le-a opus do­minicanul episcop de Oran mesajul evanghelic al iubirii aproapelui și jerftei de sine. Și a reușit să trezească prin mar­tiriul său până și Franța superlaicistă, de mult insensibilă la mișcările și tribulațiile lumii religioase. Există și în Islam oameni raționali, educați în duhul dialogic al res­pectului mutual pe care și-l datorează mo­noteiștii. Cu siguranță că Pierre Cla­verie i-a întâlnit și și-a sprijinit strategia misionară pe exemplul lor izolat, dar pu­ternic. Asemenea arabilor musulmani ca­re l-au respectat pe André Scrima în Li­banul anilor ’60 sau ’70, prietenii alge­rieni ai părintelui Claverie îi perpetuează pios amintirea. Și ai ce aminti de pe seama vieții acestui neomartir! Nu doar ca­litățile sale: simplitatea veselă, prag­ma­tismul spiritual, realismul decent, inte­li­gența hermeneutică. La fel de citabilă, în memoria colectivă, este opera sa, o sea­mă de eseuri, introduceri și meditații teo­lo­gice inspirate de soarele african, de­di­cate Algeriei musulmane și creștine, dar și ierarhiei catolice din Franța sau car­di­nalilor de la Curia romană: toți acești fac­tori au constituit, în fond, publicul na­tural al autorului care, acum, este tradus și în românește, la Humanitas, unde toc­mai a apărut Micul tratat despre întâl­nire și dialog (167 p., 2015).

Cartea e o bijuterie pastorală și un minitratat de antropologie creștină a dialogului reușit: me­reu ins­pirat de experiența „tere­nului“, autorul face sinteza din­tre învățătura creștină și lecțiile co­ti­di­ene ale alterității. Mi se pare lăudabil de atent îngrijită ediția ro­mâ­nească a ori­gi­nalului apărut la Editions du Cerf (Pa­ris), în 2004. Introducerea be­nedic­tinei Anne-Catherine Meyer e com­pletată prin tradu­ce­rea pertinentă ter­mi­nologic asigurată de Monica Broșteanu, care sem­nează și un folositor Cuvânt îna­inte. E drept că lectura te emoționează profund întrucât ești la curent cu moar­tea mar­tirică a au­torului: nu ai de-a face cu un teolog de ca­binet, cu un campion al co­locviilor, se­minariilor și congreselor con­fortabile, ci cu un „martor“ al lui Hrist­os, care și-a lă­sat viața din fidelitate față de Dum­ne­zeu, deși ar fi putut să pă­ră­sească Algeria – câmpul bătăliilor sa­le spirituale.

Foarte interesantă e teza conform căreia dialogul interreligios e mai fructuos dacă pleacă de la deosebirile dintre cele două tra­diții, și nu – așa cum se întâmplă de obicei – de la similitudinile dintre ele. Abor­darea pe bază de afinități și con­fluențe duce la reducții potențial ve­xan­te, la scurtături superficiale și la false armonii premature, care pot degenera, compromițând toată operațiunea. Ase­me­nea paradoxuri punctează toată teologia dialogică a fostului episcop de Oran: cre­dința e necesară, dar nu suficientă, tra­diția spune, dar nu epuizează adevărul, prezența lui Dumnezeu e mai expresivă prin tăcere, a privi dumnezeirea din pers­pective religioase diferite e un vertij ne­ce­sar... El citează adesea mistici și autori spi­rituali musulmani, dar și ortodocși (pre­cum Olivier Clément) și n-o face cu o morgă cosmopolită, ci cu reală sme­re­nie. Biserica, „un singur trup în Duhul“.

Iată o definiție neconvențională, ca mai toate afirmațiile autorului: „Bi­serica este în primul rând adu­narea, pe urmele lui Hristos și prin Duhul lui, a unor păcătoși de toate originile, eliberați prin puterea iubirii lui și gata să-și dea viața pentru El și pentru a-i elibera pe frații săi“ (p. 140). Viața și moartea lui Pierre Claverie - fie-i memoria veșnic vie! – au dat relief aces­tei definiții...