Pe aceeași temă
Cum arătau micile orașe românești înainte de 1945 și asasinarea acestei lumi de regimul bolșevic, instalat pe urmele hoardelor Armatei Roșii? Cât de mult purtăm în noi o nostalgie prost asumată față de această lume moartă? Unele dintre aceste răspunsuri le putem trage citind cartea domnului Marian Dulă: Câmpina și câmpinenii în război[1]. Calitatea cărții constă în faptul că reușește să îmbine fericit istoria orală, cu farmecul ei, publicistica, să colecteze/recupereze ceea ce deja s-a scris despre această perioadă tulbure și, mai mult, să folosească și documente din diverse fonduri arhivistice (inclusiv din Fondul Prefectura Prahova, având în vedere că orașul Câmpina era și este cel de al doilea ca mărime și importanță economică din județ, iar corespondența între Prefectură și primării este interesantă). Din punctul nostru de vedere, fiecare localitate ar trebui să aibă o astfel de carte.
Pentru început, inevitabil, autorul oferă imaginea orașului în perioada interbelică. În Câmpina erau și se făceau bani cum nu era cazul în multe orașe din Regat. Funcționa marea rafinărie a Societății Steaua Română, dar aici își desfășurau activitatea direcția tehnică a Societății Astra Română, Atelierele Centrale Câmpina (ACC), unde se reparau utilajele petroliere, sau Uzina Electrică etc. Ar fi fost 4.400 de muncitori și 605 funcționari și ingineri. Inevitabilul mozaic etnic din perioada interbelică făcea din Câmpina un oraș-unicat, mulți tehnicieni străini din țările occidentale se stabiliseră aici și-și aduseseră familiile sau se căsătoriseră aici. Veniturile erau atât de bune, încât personalul superior își permitea să aibă soții casnice, care se ocupau cu creșterea copiilor, gospodărie și, poate, îndrumarea servitoarelor. O lume scufundată, un fel de Atlantidă descrisă foarte bine de Annie Bentoiu în memoriile sale. Annie Bentoiu a petrecut puțin timp în acest orășel subcarpatic imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și dezvăluie o lume care urma să fie sistematizată de comunism. Ea a fost invitată la Câmpina de una dintre verișoarele sale, căsătorită cu un medic care practica în oraș. „Mă bucuram la gândul că voi descoperi un oraș cu totul necunoscut; acolo, gândeam eu, n-aveam cum să fiu dezamăgită, de vreme ce nu aduceam cu mine nicio imagine preconcepută. Am descoperit într-adevăr un oraș fermecător, care semăna cu o prăjitură în două culori stratificate: exista un oraș vechi, rudă bună cu altele familiare mie, Călărași, de pildă, sau Bușteni; dar i se adăuga altul modern, cu vile izolate una de cealaltă prin mari suprafețe de gazon, vile în care parcă ți se făcea poftă să te muți imediat și să nu le mai părăsești niciodată; erau locuințele foștilor reprezentanți ai concernelor străine care se ocupaseră cu exploatarea petrolului. Locuiseră, desigur, în ele și funcționari superiori români; stilul întregului cartier rămăsese însă occidental, fără nicio amprentă balcanică. Poate și pentru că eram în toiul verii, viața în Câmpina avea acel ritm lent și confortabil al întregii provincii românești; se lucra numai dimineața – bărbații, la treburile lor, femeile, în gospodărie; siesta era sfântă, între două și patru strada părea amorțită; după-amiaza, oamenii se trezeau și-și petreceau timpul primind sau făcând vizite prin vecini, cu rummy cu pietre, cu dulcețuri și cafele luate în grădinile umbroase, cu câte un film (toate, vechi, de dinainte de război, proiectate la un aparat hârâitor care se defecta mereu, într-o sală pardosită cu coji de semințe) și cu plimbări pe înserat, cel mai adesea pe mal, în cartierul rezidențial care îmi plăcuse”[2]. Aceasta a supraviețuit miraculos până în ziua de azi. Interesant este că memorialista nu menționează deloc distrugerile provocate de bombardamentele din 1943-1944, ale căror efecte nu aveau cum să fie înlăturate atât de repede.
Spre deosebire de alte orașe de aceeași dimensiune din România, Câmpina a avut de suferit masiv pentru că era industrializat, iar Steaua Română lucra pentru mașinăria de război nazistă, devenind o țintă legitimă pentru Aliați. Primul bombardament al aviației americane a avut loc la 1 august 1943 (într-o duminică) și nu a fost un mare succes pentru americani. 177 de bombardiere au plecat de pe pistele din Benghazi, Libia, dar nu au putut fi însoțite de avioanele de vânătoare pentru a le proteja, pentru că acestea nu aveau raza mare de acțiune a bombardierelor B-24 Liberator[3]. Nu a fost neapărat o armată aeriană sinucigașă, din simplul motiv că americanii nu au promovat niciodată acest concept și mereu au calculat ca în mod rezonabil fiecare aviator să aibă șansa lui de a se întoarce acasă nevătămat. Într-adevăr, flota americană a avut pierderi mai mari decât în alte dăți (au fost doborâte 36 de bombardiere, altele s-au rătăcit sau au avut defecțiuni tehnice), însă americanii își permiteau fără probleme astfel de pierderi. Din volumul[4] istoricului britanic Max Hastings, recent tradus în limba română, aflăm că până în 1945 Forțele Aeriene Americane aveau nu mai puțin de 50.000 de aeronave de diverse tipuri, fiind cea mai mare forță aviatică din lume (ceea ce a și rămas, din fericire). Mai greu le-a fost să instruiască aviatori. Raidul a fost un eșec pentru că rafinăria a suferit avarii în proporție de 30%. Situația avea să se schimbe dramatic în 1944, când americanii au început să avanseze în sudul Italiei, reușind să stabilească un aeroport militar important la Foggia, care scurta mult distanța până la zona petroliferă prahoveană, mai mult, permițând avioanelor de vânătoare să însoțească bombardierele. Au urmat bombardamentele din 5-6 mai și 10-18 august. Urmările au fost dramatice, sute de clădiri fiind afectate într-un grad mai mare sau mic, civili fiind uciși (dar foarte departe de ceea ce s-a întâmplat cu orașele germane sau japoneze), iar Rafinăria, scoasă din funcțiune. După 23 august 1944, au avut loc și în arealul Câmpinei lupte între artileriștii germani și cei români. În Prahova era cea mai mare concentrare de militari germani din țară (lăsăm la o parte frontul din Moldova), nu mai puțin de 26.000. Comandantul acestei forțe, generalul Gerstenberg, după eșecul intrării în București, avea să se predea la Gherghița, în Prahova.
Un alt unghi de abordare este încercarea de a prezenta succint aspecte din viața cotidiană a câmpinenilor. Mulți bărbați (dar nu toți, pentru că personalul societăților petroliere a fost mobilizat pe loc, pentru a deservi o industrie vitală în complicatul joc al negocierilor politice) au plecat pe front, dar populația orașului continua să trăiască într-o realitate paralelă cu războiul mondial, care făcea ravagii în Europa (cel puțin până la primul bombardament al aviației americane, din 1 august 1943). De aceea sunt cu atât mai interesante informațiile pe care autorul le-a adunat despre sportul câmpinean, despre viața culturală și religioasă, despre învățământ sau modă. În Câmpina funcționau o școală de ofițeri de rezervă, o școală de zbor a Asociației Române pentru Propagandă Aviatică (ARPA), două cinematografe, două ștranduri și două cazărmi. Poate că dacă orașul nu s-ar fi aflat atât de aproape de Ploiești, ar fi putut fi capitală de județ, având în vedere că în perioada interbelică se păstrase vechea structură administrativă, iar orașe precum Caracal, Râmnicu Sărat, Făgăraș, Roman, Orșova sau Câmpulung Muscel, față de care Câmpina era net superioară la nivel de dezvoltare, erau capitalele unor mici județe. Câmpina era doar sediul unei plase (cu același nume), condusă de un pretor (subprefect care reprezenta Prefectura).
Volumul este important și pentru că este ca un bazin memorial comunitar, reunind informații punctuale despre câmpinenii care și-au dat viața în război, au fost decorați, despre eroii români și străini care sunt înmormântați în cimitirul militar din oraș. De subliniat că aici au fost îngropați într-o primă fază și 17 aviatori americani, ale căror bombardiere au fost doborâte deasupra Câmpinei și care ulterior, după 23 august 1944, au fost exhumați. Deținem informații din Fondul arhivistic al Prefecturii Prahova că partea americană ar fi dorit înființarea unui cimitir militar american la Poiana Țapului, unde dorea să-i înhumeze pe toți militarii americani morți în acțiune sau în spitalele din România, dar probabil că, în contextul izbucnirii Războiului Rece, ideea a fost abandonată, iar partea americană și-a deshumat morții și i-a transportat în SUA, spre deosebire de britanici, care au micul cimitir de la Balotești (numărul aviatorilor britanici fusese mai mic, ei participând într-o măsură mult mai mică la bombardarea României înainte de 23 august 1944, aviația britanică fiind specializată în bombardamentele nocturne). Din Câmpina interbelică, cu prelungirile ei până după 1945, nu a rămas mare lucru, doar amintiri, două-trei duzini de clădiri, sistemul subteran de evacuare a muncitorilor de la Rafinăria Steaua Română, redutele parțial acoperite de pământ ale unităților artileriei antiaeriene sau ruinele marelui sit a ceea ce a fost rafinăria deținută de Societatea Steaua Română, subiectul unor ample dispute pe plan local (prezumăm rezonabil că nici într-un deceniu el nu va fi pus în evidență într-un fel sau altul, evident, de preferință cât mai mult). Iar populația actuală și viitoare va reveni, după mai bine de un secol, la cea din perioada interbelică, sub 20.000 de locuitori, căci declinul demografic a fost la fel de accentuat ca în restul României. Alte orașe ar fi pus masiv în valoare acest trecut extrem de interesant, prezentat acum și de Marian Dulă, în scopuri pur turistico-culturale, ceea ce nu este cazul Câmpinei, poarta de intrare în Valea Prahovei, cea mai cunoscută (și tranzitată) din țară. //
*Acest text se dedică celui mai cunoscut câmpinean al momentului, Armand Goșu.
1. Editura Militară, București, 2024.
2. Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959, Editura Humanitas, 2019, pag. 71-72
3. Fără îndoială, cele mai performante bombardiere din Al Doilea Război Mondial.
4. Nemesis. Bătălia pentru Japonia 1944-1945, Polirom, 2024, traducere din limba engleză de Miruna Andriescu
