Pe aceeași temă
Ca istoric, Lucian Boia a preferat intotdeauna sa scrie in rasparul ideilor gata facute, a temelor impuse si a adevarurilor celor mai comun acceptate. Este, banuiesc, unul dintre principalele sale stimulente intelectuale. Atunci cand, inainte de 1989, Burebista si Mircea cel Batran - rebotezat din gerontocratica precautie "cel Mare" - erau obligatoriu analizati nu doar in colocviile mai mult sau mai putin stiintifice, dar pana si in adunarile de partid, Lucian Boia publica doua carti despre imaginarul lumilor extraterestre si literatura stiintifico-fantastica. Luase deja calea care-l va duce la alcatuirea celei mai de succes carti a istoriografiei romanesti de dupa 1989 - Istorie si mit in constiinta romaneasca, tradusa pana acum in cateva limbi europene. Tin minte cum, student fiind, am citit cu o uimire plina de incantare deconstructia mitului istoriografic al lui Mihai Viteazul pe care o practicase in cadrul unei confidentiale mese rotunde organizate la Iasi. Iar daca Istorie si mit... a facut sa curga atata cerneala dupa aparitia sa in 1997, aceasta se datoreaza si talentului cu care autorul ei a sarjat in toate directiile, ca dupa o prea indelunga asteptare, certitudini si tabuuri acumulate geologic in constiinta nationala prin actiunea combinata a unei traditii istoriografice si a propagandei politice, grefata pe lipsa generalizata de spirit critic si civic.
Lucian Boia ne-a obisnuit cu aparitia majoritatii cartilor sale la edituri ca Les Belles Lettres si La Découverte. A doua zi dupa caderea comunismului, acest lucru parea atat de improbabil incat un mare intelectual roman - e drept, nu un istoric - marturisea ca, primind cu dedicatia autorului volumul La fin du monde. Une histoire sans fin, aparut la Découverte, si-a inchipuit ca Lucian Boia este unul dintre conationalii nostri din exilul parizian de care inca nu auzise... Lucrurile s-au mai limpezit de atunci, iar ultima carte a lui Lucian Boia - Napoléon III le mal-aimé - a fost de curand publicata la Belles Lettres, fiind aproape imediat tradusa la noi de Editura Humanitas.
Secolul al XIX-lea, pantec fecund al mitologiilor nationale, al utopiilor sociale si al literaturii SF la inceputurile acesteia, a ramas terenul favorit al lui Lucian Boia. Unuia dintre scriitorii emblematici ai acestui secol - Jules Verne - i-a dedicat o remarcabila carte publicata acum trei ani - Jules Verne. Les paradoxes dfun mythe. Alegand sa se aplece asupra lui Napoleon al III-lea, Lucian Boia abordeaza secolul al XIX-lea prin prisma unui personaj politic proteiform a carui identitate se formeaza la intersectia sensibilitatilor colective, ideologiilor si utopiilor de care acest veac a dus lipsa mai putin decat oricare altul si dintre care unele au deschis calea experimentelor totalitare ale secolului trecut. Daca Napoleon al III-lea da un chip politic bonapartismului prin combinatia de nostalgie napoleoniana, autoritarism si sufragiu universal, exista un Napoleon a III-lea "socialist", de coloratura saint-simoniana convins ca "economicul a devenit o componenta indispensabila a actiunii politice", un Napoleon al III-lea cu un trecut de carbonaro conspirator devenit ulterior campion al cauzei nationalitatilor si, spre sfarsit, chiar un Napoleon al III-lea liberal. Pe de alta parte, faptul ca mostenirea politica cea mai durabila a imparatului se pastreaza in afara Frantei, in chiar existenta Italiei, Romaniei si, paradoxal, a Germaniei, ca state nationale, este prin el insusi suficient pentru a atrage interesul unui istoric roman. Nu spunea Nicolae Iorga ca datoram mai curand lui Napoleon al III-lea decat Frantei sprijinul pentru cauza unirii Principatelor? In sfarsit, titlul insusi al cartii lui Lucian Boia indica unul dintre resorturile principale ale scrierii ei. Lucian Boia interogheaza, la fiecare pas, o traditie de ostilitate politico-istoriografica ce a inconjurat figura imparatului si care s-a convertit treptat in suspiciune si, mai de curand, in uitare sau indiferenta. La 130 de ani de la moartea sa, Napoleon al III-lea a ramas in patria sa un personaj controversat, mai putin detestat decat in timpul vietii sau decat la inceputurile celei de a III-a Republici, insa jenant pentru o memorie colectiva care nu poate uita nici lovitura de stat antirepublicana din care a rezultat Le Second Empire, nici caracterul represiv al acestui regim politic inedit, mai ales la inceputurile sale, si nici catastrofalul sfarsit al domniei celui pe care Victor Hugo, adversar pe cat de intratabil pe atat de teatral, l-a numit "Napoléon le Petit". Readucerea in Franta a ramasitelor pamantesti ale imparatului - care odihnesc in sudul Angliei - din cand in cand evocata, dar mereu amanata, nu ar fi in niciun caz inconjurata de fervoarea cu care ilustrul sau unchi a fost condus sub Domul Invalizilor in 1840 si aceasta nu doar din cauza ca fervorile colective, spontane sau orchestrate, in jurul marilor personalitati s-au mai atenuat, din fericire, in vremurile noastre. Fara a trece cu vederea cele cateva tentative de "reabilitare" istoriografica a lui Napoleon al III-lea - Pourquoi réhabiliter le Second Empire? se intitula un colocviu desfasurat in 1995 -, Lucian Boia arata in primul rand ca, desi in mai mica masura decat amintirea Revolutiei de la 1789, evocarea celui de Al Doilea Imperiu este un revelator al diviziunilor, temerilor si nostalgiilor ce traverseaza memoria politica a societatii franceze. De Gaulle si Mitterrand au fost comparati cu Napoleon al III-lea, iar Max Gallo, intelectual de stanga si biograf al lui Napoleon I, nu ezita sa-si exprime lipsa de entuziasm pentru eventuala repatriere a cenusii unui personaj care ar fi avut multe sa isi reproseze.
S-ar zice ca Lucian Boia s-a simtit provocat de acest metabolism al memoriei care face ca invinsul de la Sedan sa-l eclipseze pe invingatorul de la Sevastopol si Solferino, ca Parisul transformat intre 1852-1870 sa fie astazi numit "haussmanian" si nu "napoleonian", ca unificarea Germaniei, consacrata umilitor in "Galeria oglinzilor" de la Versailles, sa puna in umbra formarea Italiei si a Romaniei. Din acest motiv, ca si din cele mentionate mai sus, cartea lui Lucian Boia nu se vrea o biografie a lui Napoleon al III-lea, ci o tentativa de a distila cauzele si trasaturile problematicei sale posteritati, dublata de o analiza a personalitatii imparatului si de un sintetic bilant al politicii sale, atat interne, cat si externe. "Visator", "modernizator", "intelectual" - eventual un "intelectual calare", aluzie la campania italiana din 1859 -, iata trasaturile imparatului, asa cum le vede istoricul roman. Sa mai adaugam ca avem de a face cu un mare jucator de sah pe harta politica a Europei, si nu doar a Europei, indraznet, imaginativ, dar si incoerent si, in cele din urma, fatal de imprudent. Pentru Lucian Boia impulsul dat de politica imperiala modernizarii economice a Frantei, transformarea emblematica a peisajului parizian, infrangerea celor doi piloni ai Sfintei Aliante de la 1814 - Rusia si Austria - si sprijinul decisiv oferit principiului nationalitatilor reprezinta elementele esentiale ale unei domnii al carei bilant nu poate fi apreciat ca negativ. Este si o ocazie, pe care autorul nu o rateaza, de a aminti publicului - si nu in ultimul rand istoricilor francezi - rolul politicii orientale a lui Napoleon al III-lea in nasterea statului modern roman si in intarirea, decisiva, a francofiliei romanesti. Aparitia Romaniei pe harta Europei este, in ultima instanta, rezultatul cel mai neechivoc al politicii externe a celui de Al Doilea Imperiu, subliniaza Lucian Boia. Sutele de romani care, in frunte cu Alexandru Odobescu, Nicolae Grigorescu, Ion Bratianu donau in toamna lui 1870 bani si "scama" pentru prizonierii si ranitii francezi de la Sedan aveau sentimentul ca datorau ceva esential Razboiului Crimeii si Congresului de la Paris din 1856. Intrebarea retorica a lui Catavencu - "Ce eram pana acum catva timp, inainte de Crimeea?" - trebuie luata in serios din punctul de vedere al unei istorii a opiniei publice romanesti in secolul al XIX-lea.
Ca si toate celelalte carti ale lui Lucian Boia, Napoleon III le mal-aimé este produsul unei atitudini intelectuale neobisnuite in spatiul romanesc. Autorul ei este unul dintre foarte putinii istorici romani care abordeaza fara complexe teme de istorie universala, care isi formuleaza intrebarile si isi construieste cel mai adesea obiectele de studiu in afara problematicii si cadrelor traditionale ale istoriografiei romanesti. Este si unul dintre foarte putinii istorici romani care comunica realmente, prin ceea ce scriu, cu cititorii lor. Si aceasta pentru ca, dincolo de obiectivitatea istoricului, cartile lui Lucian Boia sunt profund personale, iar ultima dintre ele o dovedeste inca o data. Ne putem astepta ca, de pe terenul fertil al acestei atitudini, Lucian Boia sa ne surprinda in continuare ca si pana acum.
* Lucian Boia, Napoléon III le mal-aimé, Belles Lettres, Paris, 2008; in romaneste: Napoleon al III-lea cel neiubit, Humanitas, Bucuresti, 2008
