Pe aceeași temă
Reeditarea înnoiește duhul cărților. Indiferent de genul scrierii, relansarea în circuit, la ani distanță de ediția princeps, îi amplifică valențele. Opera deschisă se legitimează tocmai prin reeditări, în cercuri concentrice de impact, tot mai largi. Stimulată de metamorfoza sensibilităților. Dacă un volum comercial e readus pe piață strict din considerente financiare, unul de conținut își va adânci, prin republicare, valoarea intrinsecă, atașându-și noi adepți și redezvăluindu-se în ochii celor vechi. La 30 de ani de la moartea lui Geo Bogza, avem în față un titlu*, apărut inițial în 1996 (Ed. du Style) și retipărit în 2021 (Ed. Cartea Românească). Câteva aspecte primenite se reunesc cu această ocazie. Pe de o parte, publicul actual e cu siguranță mai pregătit să treacă peste clișeele reductive în care autorul „Cărții Oltului” fusese blocat de ideologia literară a vechiului regim, spre a descoperi cu uimire versatilitatea unui intelect nicicând sătul să inoveze, să viseze, să brodeze cu imaginație tapiseria propriului destin. Pe de altă parte, stilistica atât de particulară a evocării-prin-dialog, pe care o propune Diana Turconi, se reliefează mai cu spor decât în urmă cu aproape trei decenii – când predomina interesul pentru informația documentară, pentru factualul specific istoriei orale, menit să reconstituie adevărul epocii revolute. Așadar, ceva mai detașat și experimentat, cititorul prezent va ști să aprecieze în mod integrat virtuțile unui text fermecător.
Ați fost deputat în Marea Adunare Națională? Am fost. Și acolo ați reușit să nu vă lăsați prins? Da, acolo, mai ales. Ați primit să faceți parte din acel organism numai ca să vă jucați de-a v-ați ascunselea? Nu puteai să nu primești. Era ca un fenomen al naturii, ca potopul sau ca vijelia: te înfășoară, ta ia pe sus și n-ai ce să-i faci. (pp.30,31)
La primirea dumneavoastră în Academie a contribuit și orientarea politică pe care o aveați? Fără îndoială că a contribuit. Vezi, pecetea de pe fruntea mea era de antifascist. Dar pro-comunist erați? Mereu mă ataci! Repet, antifascismul era o noțiune largă, care îngloba și pro-comunismul. Mai ales din clipa în care Hitler a început să însemne primejdia globală pentru omenire. Noi, de fapt, nu foloseam termenul de comuniști, ci de social-democrați. Și astăzi sunt unii în conducerea țării, chiar la vârf, care își spun astfel. Tot comuniști sunt? De ce bați apa în piuă? (pp. 39,40)
Zâmbiți șmecherește! Când ați înființat revista „Urmuz” aveați 20 de ani. Cum priviți acum acea îndrăzneală? „Urmuz” a fost pentru viața mea un act fundamental, așa cum a fost pentru Cristofor Columb călătoria în care a descoperit America. (...) Ce viziune asupra lumii i-a strâns la un loc pe cei de la „unu”? O răzvrătire grozavă împotriva lumii în care ne pomeniserăm (...) Nu credeți că de fapt dumneavoastră și cei de la „unu” erați niște romantici întârziați? Idealiști și romantici, desigur. Dar nu întârziați. Eram totuși o avangardă. Avangarda cărei armii? Avangarda omenirii, în aspirația ei la puritate. (pp. 44 și urm.)
În tripla calitate de jurnalistă, scriitoare și cunoscătoare din proximitate a familiei Bogza/Tudoran, dotată cu empatie, rigoare și simț dramatic, Diana Turconi restituie în volumul „Eu sunt ținta” portretul unui creator insuficient cunoscut și adesea contrariant. Dialogul e orchestrat ca o compoziție muzicală. Un fel de sonată conversațională, cu măsură, ritm, tempo, laitmotive și variațiuni tematice. O piesă camerală, lucrată cu migală, generând efecte ample cu instrumente puține. Acestui fundal i se adaugă o componentă „etică” esențială: zăbava închegării firești a întrebărilor și răspunsurilor, în tranșe mici (câteva zeci de minute pe zi, probabil câteva ore pe lună), ferind conversația de burți, logoree sau truisme. Secvențele bine drămuite se aliază într-un legato, prielnic unei lecturi atractive. Încă de la primele pagini se dorește sinceritatea testamentară, vizând grădina secretă a unui autor rostogolit prin variate paradigme existențiale, sociale sau artistice. Luând în obiectiv esența umană a acestuia, moderatoarea convorbirii dorește, pe bună dreptate, să-și elibereze interlocutorul din handicapul unei receptări trunchiate de ierarhii ideologici ai manualelor comuniste.
Cum ați defini așa-numitul reportaj literar? Am detestat întotdeauna expresia „reportaj literar”. Nu vreau să aud de ea, definitiv! Nu cunosc decât reportajul ca atare. Ce îi trebuie unui reportaj ca să devină literatură bună? Să fie scris cu talent, de un om citit. (p. 190)
De câteva secole încoace literatura exploatează aceleași mari teme. Dacă recunoaștem că totul a fost deja spus, care e menirea scriitorului, mai are ceva de adăugat? Mai are, da. Menirea lui e să exprime totul încă și încă o dată, cu mai multă sensibilitate și o mai adâncă înțelegere. El se află în sfera inepuizabilului. (p. 70)
Cunoașteți o rețetă de întinerire? Pot doar să îți spun – de fapt mă repet – că eu, unul, am întinerit într-o dimineață de iarnă, cu trei mii de ani, privind respirația unui porumbel sosit în zbor pe pervazul ferestrei mele. (p.72)
Ce părere aveți despre toleranță? E, desigur, o virtute, până ce nu devine un mare păcat. Cu cine ați fost de-a lungul vieții tolerant? Îți voi răspunde foarte scurt: cu mine însumi, în ultimul rând. (p.126)
Vă considerați un om împlinit? Prin cărțile pe care le-am scris cred că sunt împlinit atât cât poate să se împlinească un om. Fiecare carte exprimă ceea ce am vrut să spun în acel moment; în cercul ei nimic nu a rămas pe dinafară. Aceasta poate fi considerată o împlinire. Vă pare rău că nu aveți copii? Răspunsul dinainte e lămuritor. Nu îmi pare rău. A rămas ceva din dumneavoastră nespus în cărți? A rămas mult, chiar foarte mult. Cărțile mele mă conțin, dar nu m-au epuizat. Dimpotrivă, m-au făcut mai fertil. Poate că în acest sens nu ați încetat să fiți creativ. Oricum, dorința de a scrie clocotește în mine. Sunt viu! – încă. (p.140)
Impactul mărturiilor de senectute este întotdeauna privilegiat, pe măsura celui ajuns la apogeul timpului său și distanțat de contingentul derizoriu. Atunci când o asemenea revizuire existențială e facilitată de un psihic încă robust, ea își dobândește singularitatea, căci extragerea din competiția vârstelor biologice face loc unei serenități altminteri greu de atins. Deși Diana Turconi inițiază consemnarea dialogurilor cu „patriarhul” Geo Bogza în iulie 1992, fără a ști că răstimpul avut la dispoziție până la moartea acestuia va fi de numai 14 luni, ea intuiește corect urgența unui bilanț plurivalent. Iar pe baza acestei intuiții, „spectacolul maieutic” alternează cu măiestrie multiple registre, activate de o curiozitate care nu cedează pasul nicio clipă. Cu fiecare zi, conversația se întinde, ca plantă agățătoare, pe toate suprafețele întâlnite în cale, reușind să o cuprindă pe fiecare în parte. Meritul întrebărilor este esențial, pentru că nu își refuză nimic. Nicio nuanță. Cu diplomație și dibăcie, admirație și afecțiune, Diana Turconi se auto-ipostaziază filial, jurnalistic, psihologic, istoric, literar, politic, polemic uneori – pentru „a scoate” de la interlocutorul său cam tot ce se poate mai autentic, deci mai original. Ea jonglează cu domeniile și perspectivele, antrenându-l pe nesimțite în sinuozități care fac deliciul lecturii. De altfel, primul cucerit de această insolită provocare pare a fi însuși personajul central. Geo Bogza, în ultimul său an de viață.
Astăzi ați împlinit 85 de ani. Cum vă trăiți vârsta? Astăzi, ca în toate celelalte zile. Multe dintre ele mă sug de puteri, ca niște caracatițe.(...) Ce îmi puteți spune despre bătrânețe? Voi mă vedeți bătrân, dar eu nu cunosc acest anotimp numit bătrânețe; nimic nu mi se potrivește mai puțin (...) Voiam să știu cum judecați vârsta aceasta. Nu este o vârstă plicticoasă, nici lipsită de lumină, deși stingerea e pe aproape; nici a închiderii în sine și a tăcerii, cu toate că între timp am învățat că e mai profitabil să-i asculți pe ceilalți vorbind... (pp.163 și urm.)
Care să fie temnița cea mai cumplită din câte vă puteți imagina? Omul însuși, când în el nu este lumină. (p.113)
Ce modificare a coordonatelor sufletești a determinat trecerea de la „Poemul invectivă” la reportajul „Țări de piatră, de foc și de pământ”? Istoria întreagă se schimbase în 1934 – începuse vremea lui Hitler. Ca pe nicovală și sub ciocan, ființa mea spirituală a fost remodelată, cu un spor tragic de conștiință. Impactul cu realitatea cumplită, imundă, din Basarabia, a fost momentul care m-a forjat ca om și ca scriitor. (p.189)
Cât despre procesele de conștiință – v-au hăituit? Au fost un obicei? Au apărut odată cu vârsta, ca și insomniile. Motivate? Da sau nu. Oricum, nu fac rău spiritului – dimpotrivă, nu îi dau voie să adoarmă... Odată am scris un poem, „Cântecul omului de vânzare”, exorcism pentru tot ce se poate întâmpla mai rău cu un suflet: „...eu am râvnit ca un tigru, ca o fiară sângeroasă, tot ce nu era al meu și nu m-am dat în lături de la nimic ca să fie al meu, iar prin aceasta m-am deosebit întotdeauna de muritorii de rând!” Apoi am scris și un „Psalm”: îl rugam pe Dumnezeu să nu îmi dea botul de crocodil cu care atâția bătrâni se încleștează de lucruri, de viață. Am fost lacom? Da! De priveliștea lumii. (pp. 233, 234)
Incitați de dialogurile Dianei Turconi cu Geo Bogza, nu puțini reprezentanți ai generațiilor pentru care maestrul nu fusese mai mult decât un autor conform cu cerințele vremii ar putea simți nevoia să-l redescopere, mai ales ca poet. Remarcabila ediție realizată de Paul Cernat în 2010, la Ed. Jurnalul Național, „Poemul invectivă și alte poeme”, îi așteaptă pe cei interesați, cu revelatoare mostre.
*„Eu sunt ținta”. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi. Ed. a II-a, revizuită, Ed. Cartea Românească, 2022, 319 p.
.jpg)
