Pe aceeași temă
Extrem de riscanta decizia Doinei Jela de a publica, la o luna dupa moartea Monicai Lovinescu, acest teribil reportaj al agoniei ei. Nici precautiile pe care si le ia in Argumentul volumului ("Public amintirile care urmeaza cu strangere de inima. Imi dau seama ce riscuri comporta gestul de a o transforma pe Monica Lovinescu, dintr-un bun public, (...) intr-un bun privat") n-o apara definitiv. O carte zguduitoare, care patrunde partial prin efractie sentimentala dincolo de blindajul unei imense pudori. Bunele intentii nu pot fi puse la indoiala, dar nici perfect izolate in amestecul de talent si temperament al intreprinderii.
O suta de zile cu Monica Lovinescu * alatura consemnarea ultimelor intrevederi (martie-aprilie 2008), un lung interviu inregistrat in septembrie 2006, in zilele spitalizarii ultime a lui Virgil Ierunca, un jurnal despre ceremoniile funerare ale aducerii in tara a urnelor sotilor Lovinescu-Ierunca, un exceptional portret de cuplu (Vasele comunicante), alte doua texte evocatoare, un epilog si cateva fotografii inedite, sfasietor de neprelucrate artistic. Texte scrise in momente diferite, in stari diferite, dar insufletite toate de dragostea enorma cu care Doina Jela a secondat ultimele luni din viata Monicai Lovinescu. O dragoste adesea posesiva (in special in raport cu ceilalti apropiati ai cuplului de la Paris), dar mai ales adanc cunoscatoare a firii dificile, autonome, imperioase a personajului, cu care a reusit sa pastreze, pana in ultimul moment, o legatura bazata pe incredere. Cine a cunoscut-o pe Monica Lovinescu poate mai bine masura ce inseamna asta. Afinitatile temperamentale dintre cele doua femei sunt evidente si ele explica - poate chiar justifica, pana la urma, totul.
Dincolo de atasament, premisa cartii de fata ramane una polemica: nimeni nu a facut ce ar trebui facut pentru Monica Lovinescu, in cei patru ani lungi de suferinta, dinaintea mortii. Nici institutiile statului roman, nici persoanele de la care ar fi fost de asteptat asa ceva. Desi dramuite, detaliile "incriminatoare" nu lipsesc si nici nu-si refuza subiectivitatea. Un strat subtire de colportaj e chemat sa autentifice idisioncrazii personale (vezi raporturile cu Mihnea Berindei, acuzatiile aduse ICR, Uniunii Scriitorilor etc). A demonta, insa, aici, sirul de nepotrivite verdicte morale ar fi un lucru la fel de nepotrivit ca si a le imbratisa pe nemestecate. Din fericire, asa cum e construita, O suta de zile cu Monica Lovinescu nu este si nici nu va fi reductibila la acest teritoriu minat.
Centrul de greutate al cartii se impune de la sine: cele aproape 90 de pagini ale interviului din 2006, ultimul - sustine Doina Jela - acordat de autoarea Undelor scurte. Convorbirea a fost inregistrata, de-a lungul mai multor zile, si avea rostul sa o distraga pe Monica de la problema lui Virgil: fusese internat in stare critica, inconstient, in urma unei crize severe si nu avea sa se mai intoarca acasa. Inevitabil, dialogul face slalom pentru a evita subiectul, dar nu renunta la marea tema a cuplului lor mitic. Ocolurile inseamna marturisiri extraordinare despre batranete, moarte, intimitate, copilarie ("principii si... multa dragoste"), prietenie, despre fermitate si remuscare, dar si despre teatru (marea revelatie a secolului XX, regizorul), despre ce a devenit Franta in zilele noastre ("Te gasesti intr-o atmosfera care nu mai respira intelectualitate, francezii nu au mai ramas colosali decat in discutie. In discutia de idei sunt si acum colosali"), despre slabiciunea niciodata repudiata pentru Malraux, despre calitatea trairii culturale din Romania postcomunista ("Nivelul nostru cultural nu mi se parea inferior celui francez"), despre "gena romaneasca" si cum a modelat ea reactia romanilor la comunism, despre Comisia Prezidentiala Tismaneanu, care a fundamentat condamnarea oficiala a comunismului in Romania, despre nuantele colaborationismului romanesc ("Cei care au facut-o in conditii de opresiune, iar pentru opresiune nu era nevoie sa fii doar in inchisoare, au alt statut"). Bineinteles, e vorba neintrerupt de relatia Monicai Lovinescu cu Virgil Ierunca, de-a lungul a 54 de ani de casnicie. Sunt de adaugat si zecile de istorii, mai putin blindate ca document, dar perfect plauzibile in intregul portretului, din Vasele comunicante.
Convorbirea inregistrata, in strada François Pinton numarul 8, in camaruta de la etaj din care doamna Lovinescu nu a mai coborat aproape patru ani si din care tandra si tot mai abstrasa umbra ocrotitoare a lui Virgil Ierunca tocmai plecase, capata la Doina Jela toata carnea contextului: gesturi, atitudini, rostul intreruperilor, detalii domestice, scurte flash-uri de ambianta, precum florile albe, nelipsite din celebrul living de la parter, in care in urma cu doi ani inca se perindau, incadrati in orare genial aranjate, zeci si zeci de romani veniti la Paris sa-i intalneasca pe cei doi.
"Intre constiinta si obsesie e toata diferenta. Eu nu aveam constiinta mortii, aveam obsesia ei. Ceea ce poate explica excesul meu de activitate". "Nu era o frica, e un sentiment de nonsens al existentei. (...) Traiesti 70-80 de ani ca sa afli ca dupa aia nu mai e nimic, mi se pare intolerabil. Pentru a ajunge acum sa mi-o doresc. Mai bine neantul decat asta." Si pasajele de acest fel sunt foarte multe, raspunzand unei disperari fara solutie: "O situatie ca asta pe care o traiesc eu. Daca ar tine intr-o pilula, as opri-o. Virgil fara perspective si fara sa-l pot insoti... Sunt lucruri pe care le traieste in profunzime... Incapacitatea asta de a vorbi si de a se exprima, pentru un om care a trait pentru expresie...". Una dintre scenele cele mai cutremuratoare este vizita pe care Monica, desi imobilizata la pat, se hotaraste sa i-o faca lui Virgil la spital. Deplasarea a insemnat o cat se poate de penibila aventura. La fata locului, imputinata si umilita de propria conditie fizica, sotia se desparte de omul vietii ei printr-o incredibila incercare de a-l retine. Ecoul bubuitoarei invocatii izbucneste, din relatarea Doinei Jela, coplesitor, pana la a nu putea fi citat (vezi p. 179). "Privirile lor, iesirea noastra a tuturor, niciunul, chiar niciunul nu aveam parte de asa ceva, sau in tot cazul, nu dupa 50 si ceva de ani de viata comuna..." - noteaza autoarea.
Cuplul Monica-Virgil acopera de altfel cele mai multe pagini in volum. Marturisiri directe, dar si indirecte, ca acest raspuns la o intrebare la limita discretiei. O descifrez cu cuvintele mele, pentru simplificare: au existat derapaje sentimentale in familia Lovinescu-Ierunca? Raspunsul e mai degraba o eschiva melancolica, sub care sta incapatanata aparare a intimitatii: "Am avut toata independenta care ne-a trebuit. Nu suntem o formatiune geologica... Am functionat ca vasele comunicante... Aceeasi lupta, aceleasi griji, aceleasi ganduri au trecut prin amandoi... Atata tot. Si am avut noroc. Eu am avut noroc, si am stiut asta".
Portretul ultim al Monicai Lovinescu, asa cum apare din volumul Doinei Jela, difera in cateva puncte-cheie de cel traditional. Raman in vigoare, in ciuda imprejurarilor, energia, inteligenta taioasa, umorul, subtirea autoironie (ca in scena cuceritoare a daruirii-nedaruirii rochiilor din tinerete). E neschimbata firea total insubordonabila ("Era admirabila si in lipsa de masura"), acum insa ilustrata si dramatic prin micile triserii ale semiluciditatii finale. Apar, insa, din plin remuscarile. Cele legate de moartea mamei, in inchisoare politica, sunt deja cunoscute din Aceasta dragoste care ne leaga (Doina Jela, Humanitas, 2005). Cele privind sfarsitul lui Virgil Ierunca ies, insa, pentru prima oara in public, in necroloage si in relatarile Doinei Jela. Un Ierunca sudat zi si noapte, pana in ultimul moment, de patul Monicai, dincolo de propriile limite de rezistenta fizica, doar ca sa nu o lase singura. Un Virgil Ierunca preluand cu discretie si tandrete, o viata intreaga, rolul rezervat de impetuoasa lui sotie s.a.m.d. Totul adunat intr-o umbra apasatoare de vinovatie, in ultimele luni de singuratate. "Cu propria persoana e mai complicat. Cand am stat sa ma gandesc la propria persoana, am fost intotdeauna dezamagita", spune M.L. intr-un schimb de replici despre convietuirea cu subconstientul.
Nu sunt deloc convinsa ca Monica Lovinescu ar fi fost impacata sa-si stie expuse in acest fel teritorii ale "gradinii" ei intime. Desigur, tot ce tine de viata unei mari personalitati - iar Monica Lovinescu a fost figura cea mai pregnanta a rezistentei fata de regimul comunist, daca nu chiar mai mult, pe mult mai multe planuri -, totul devine bun public dupa moarte. E o cutuma ce nu prea tine cont nici de dorintele testamentare ale marilor oameni. Totul e cand ies la iveala amanuntele si de aici strangerea de inima privind alegerea Doinei Jela.
Ca sa fiu dreapta pana la capat, adaug insa ca instinctul inzestratei jurnaliste, careia-i datoram reconstituiri pretioase despre comunismul romanesc (sa nu uitam Drumul Damascului, 2002 - spovedania tortionarului Frant Tandara), intuieste un mare adevar: constituita intr-o forma mai degraba evanescenta, posteritatea Monicai Lovinescu e inca nesigura. Valoarea mesajului ei inca risca sa se estompeze, odata cu alunecarea sentimentului anticomunist spre - in cel mai bun caz - o pozitie asertiva, tot mai palid reprezentata concret. Inca avem intelectuali, politologi care se straduiesc sa recupereze, la nivel conceptual, rolul formator al unei asemenea constiinte. Inca traiesc o multime de oameni care se stiu modelati de vocea ei de la microfonul Europei Libere, mai ales in ultimul deceniu sub Ceausescu (vezi selectia de mesaje de pe forumuri la moartea jurnalistei, din O suta de zile...). Ce va fi insa peste cinci ani? Peste zece? Greu de spus.
O suta de zile cu Monica Lovinescu va ramane, cu siguranta, o carte pretioasa, mai ales pentru cei care au cunoscut-o pe fiica lui E. Lovinescu. In acelasi timp, ea poate cadea ca o cortina obliteranta pentru cine s-ar interesa mai tarziu de subiect. Tocmai calitatile par sa fie pericolul: lipsit de prezenta neutralizanta a marii luciditati, care a fost Monica Lovinescu, acest stop-cadru poate fi o lespede. Se va mai risipi sau nu imaginea, atat de convingator recompusa, a unei fiinte scufundandu-se penibil in moarte? Totul depinde de cursul pe care-l va lua sensibilitatea publica de la noi, de cat de mult va putea fi pastrata vie efigia Monicai Lovinescu, ca masura morala a celor mai grele vremuri pentru cultura romana.
*Doina Jela, O suta de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, 2008, 244 pag.