Un portret rascolitor

Tania Radu | 25.06.2008

Pe aceeași temă

Extrem de riscanta decizia Doinei Jela de a pu­bli­ca, la o luna dupa moartea Monicai Lovinescu, acest te­ribil re­portaj al agoniei ei. Nici precautiile pe care si le ia in Ar­gumentul volumului ("Public amintirile care ur­meaza cu strangere de inima. Imi dau seama ce ris­curi comporta gestul de a o transforma pe Monica Lo­­vi­nescu, dintr-un bun public, (...) intr-un bun pri­vat") n-o apara definitiv. O carte zguduitoare, care pa­trun­­de partial prin efractie sentimentala dincolo de blin­da­jul unei imense pudori. Bunele intentii nu pot fi puse la indoiala, dar nici perfect izolate in amestecul de ta­lent si temperament al intreprinderii.

O suta de zile cu Monica Lovinescu * alatura con­­sem­na­rea ultimelor intrevederi (martie-aprilie 2008), un lung interviu inregistrat in septembrie 2006, in zilele spi­­talizarii ultime a lui Virgil Ierunca, un jurnal de­spre ce­re­moniile funerare ale aducerii in tara a ur­ne­lor sotilor Lo­vinescu-Ierunca, un exceptional portret de cuplu (Va­se­le comunicante), alte doua texte evoca­toa­re, un epi­log si cateva fotografii inedite, sfasietor de ne­prelucrate ar­tistic. Texte scrise in momente di­fe­ri­te, in stari diferite, dar insufletite toate de dragostea enor­ma cu care Doina Jela a secondat ultimele luni din viata Monicai Lovi­nes­cu. O dragoste adesea pose­si­va (in special in raport cu cei­lalti apropiati ai cuplu­lui de la Paris), dar mai ales adanc cunoscatoare a firii dificile, autonome, imperioase a personajului, cu care a reusit sa pastreze, pana in ul­ti­mul moment, o le­gatura bazata pe incredere. Cine a cu­nos­cut-o pe Mo­nica Lovinescu poate mai bine masura ce inseam­­na asta. Afinitatile temperamentale dintre cele doua fe­mei sunt evidente si ele explica - poate chiar jus­ti­­fi­ca, pana la urma, totul.

Dincolo de atasament, premisa cartii de fata ra­ma­ne una polemica: nimeni nu a facut ce ar trebui facut pen­tru Mo­nica Lovinescu, in cei patru ani lungi de su­fe­rinta, dinaintea mortii. Nici institutiile statului ro­man, nici per­soa­nele de la care ar fi fost de asteptat asa ceva. Desi dramuite, detaliile "incriminatoare" nu lip­sesc si nici nu-si refuza subiectivitatea. Un strat sub­tire de colportaj e che­mat sa autentifice idision­cra­zii personale (vezi ra­por­tu­rile cu Mihnea Berindei, acu­zatiile aduse ICR, Uniunii Scriitorilor etc). A de­mon­ta, insa, aici, sirul de nepotrivite ver­dicte morale ar fi un lucru la fel de nepotrivit ca si a le imbratisa pe nemestecate. Din fericire, asa cum e con­struita, O suta de zile cu Monica Lovinescu nu este si nici nu va fi re­ductibila la acest teritoriu minat.

Centrul de greutate al cartii se impune de la sine: cele aproape 90 de pagini ale interviului din 2006, ul­ti­mul - sustine Doina Jela - acordat de autoarea Unde­lor scurte. Convorbirea a fost inregistrata, de-a lungul mai multor zile, si avea rostul sa o distraga pe Monica de la problema lui Virgil: fusese internat in stare cri­ti­ca, in­con­stient, in urma unei crize severe si nu avea sa se mai in­­toarca acasa. Inevitabil, dialogul face sla­lom pentru a evita subiectul, dar nu renunta la marea tema a cuplului lor mitic. Ocolurile inseamna mar­tu­ri­siri extraordinare de­spre batranete, moarte, inti­mi­ta­te, copilarie ("principii si... multa dragoste"), priete­nie, despre fermitate si remus­ca­re, dar si despre teatru (marea revelatie a secolului XX, regizorul), despre ce a devenit Franta in zilele noastre ("Te gasesti intr-o at­mosfera care nu mai respira in­te­lec­tualitate, fran­ce­zii nu au mai ramas colosali de­cat in discutie. In dis­cu­tia de idei sunt si acum colo­sali"), despre slabi­ciu­nea niciodata repudiata pentru Mal­raux, despre ca­li­ta­tea trairii culturale din Romania post­co­munista ("Ni­velul nostru cultural nu mi se parea inferior celui fran­cez"), despre "gena romaneasca" si cum a modelat ea reactia romanilor la comunism, de­spre Comisia Pre­zidentiala Tismaneanu, care a fun­da­men­tat con­dam­narea oficiala a comunismului in Ro­ma­nia, de­spre nuantele colaborationismului romanesc ("Cei care au facut-o in conditii de opresiune, iar pen­tru opre­siune nu era nevoie sa fii doar in in­­chi­soa­re, au alt statut"). Bineinteles, e vorba neintrerupt de relatia Mo­nicai Lovinescu cu Virgil Ierunca, de-a lun­gul a 54 de ani de casnicie. Sunt de adaugat si zecile de istorii, mai putin blindate ca document, dar perfect plau­zi­bile in intregul portretului, din Vasele comunicante.

Convorbirea inregistrata, in strada François Pin­ton nu­marul 8, in camaruta de la etaj din care doam­na Lo­vi­nescu nu a mai coborat aproape patru ani si din care tandra si tot mai abstrasa umbra ocrotitoare a lui Virgil Ierunca tocmai plecase, capata la Doina Jela toata car­nea contextului: gesturi, atitudini, ros­tul intreruperilor, de­talii domestice, scurte flash-uri de ambianta, precum florile albe, nelipsite din cele­brul living de la parter, in care in urma cu doi ani inca se perindau, incadrati in ora­re genial aranjate, zeci si zeci de romani veniti la Paris sa-i intalneasca pe cei doi.

"Intre constiinta si obsesie e toata diferenta. Eu nu aveam constiinta mortii, aveam obsesia ei. Ceea ce poate explica excesul meu de activitate". "Nu era o frica, e un sentiment de nonsens al existentei. (...) Tra­iesti 70-80 de ani ca sa afli ca dupa aia nu mai e nimic, mi se pare intolerabil. Pentru a ajunge acum sa mi-o doresc. Mai bine neantul decat asta." Si pasajele de acest fel sunt foarte multe, raspunzand unei dis­pe­rari fara solutie: "O situatie ca asta pe care o traiesc eu. Daca ar tine intr-o pilula, as opri-o. Vir­gil fara per­spec­tive si fara sa-l pot insoti... Sunt lucruri pe care le traieste in profunzime... Incapa­ci­ta­tea asta de a vorbi si de a se exprima, pentru un om care a trait pentru ex­pre­sie...". Una dintre scenele cele mai cutremuratoare este vizita pe care Monica, desi imobilizata la pat, se hotaraste sa i-o faca lui Virgil la spi­tal. Deplasarea a in­­semnat o cat se poate de penibila aventura. La fata lo­cu­lui, imputinata si umilita de propria con­ditie fizica, sotia se desparte de omul vietii ei printr-o incredibila incercare de a-l retine. Ecoul bubuitoarei invocatii iz­buc­neste, din relatarea Doinei Jela, coplesitor, pana la a nu putea fi citat (vezi p. 179). "Privirile lor, iesirea noastra a tuturor, niciunul, chiar niciunul nu aveam parte de asa ceva, sau in tot cazul, nu dupa 50 si ceva de ani de viata comuna..." - no­tea­za autoarea.

Cuplul Monica-Virgil acopera de altfel cele mai mul­te pagini in volum. Marturisiri directe, dar si in­di­recte, ca acest raspuns la o intrebare la limita discre­tiei. O des­ci­frez cu cuvintele mele, pentru simplificare: au existat de­ra­paje sentimentale in familia Lovines­cu-Ierunca? Ras­pun­sul e mai degraba o eschiva me­lan­colica, sub care sta incapatanata aparare a inti­mi­ta­tii: "Am avut toata independenta care ne-a trebuit. Nu suntem o for­ma­tiu­ne geologica... Am functionat ca vasele comuni­can­te... Aceeasi lupta, aceleasi griji, ace­leasi ganduri au trecut prin amandoi... Atata tot. Si am avut no­roc. Eu am avut noroc, si am stiut asta".

Portretul ultim al Monicai Lovinescu, asa cum apa­re din volumul Doinei Jela, difera in cateva puncte-cheie de cel traditional. Raman in vigoare, in ciuda im­­pre­jura­rilor, energia, inteligenta taioasa, umorul, sub­ti­rea auto­iro­nie (ca in scena cuceritoare a daruirii-ne­da­ruirii ro­chii­lor din tinerete). E neschimbata firea total insubordo­na­bi­la ("Era admirabila si in lipsa de ma­sura"), acum in­­­sa ilustrata si dramatic prin micile tri­serii ale semilu­ci­di­ta­tii finale. Apar, insa, din plin re­muscarile. Cele legate de moartea mamei, in in­­chi­soa­re politica, sunt deja cu­nos­cu­te din Aceasta dragoste care ne leaga (Doina Jela, Humanitas, 2005). Cele pri­vind sfarsitul lui Virgil Ie­runca ies, insa, pentru pri­ma oara in public, in necro­loa­ge si in rela­tarile Doinei Jela. Un Ie­runca sudat zi si noap­te, pana in ultimul moment, de pa­tul Monicai, din­colo de pro­priile limite de rezistenta fi­zi­ca, doar ca sa nu o lase singura. Un Virgil Ierunca pre­luand cu discretie si tan­drete, o viata intreaga, rolul re­zervat de impe­tuoa­sa lui sotie s.a.m.d. Totul adunat intr-o umbra apa­satoare de vinovatie, in ultimele luni de singu­ra­­ta­te. "Cu propria persoana e mai complicat. Cand am stat sa ma gandesc la propria persoana, am fost in­­tot­deauna dezamagita", spune M.L. intr-un schimb de re­plici despre convietuirea cu subconstientul.

Nu sunt deloc convinsa ca Monica Lovinescu ar fi fost impacata sa-si stie expuse in acest fel teritorii ale "gra­dinii" ei intime. Desigur, tot ce tine de viata unei mari per­sonalitati - iar Monica Lovinescu a fost fi­gu­ra cea mai pregnanta a rezistentei fata de regimul co­mu­nist, daca nu chiar mai mult, pe mult mai multe planuri -, totul devine bun public dupa moarte. E o cutuma ce nu prea tine cont nici de dorintele testamentare ale ma­rilor oa­meni. Totul e cand ies la iveala amanuntele si de aici stran­gerea de ini­ma privind alegerea Doinei Jela.

Ca sa fiu dreapta pana la capat, adaug insa ca in­stinc­tul inzestratei jurnaliste, careia-i datoram re­con­sti­tuiri pretioase despre comunismul romanesc (sa nu ui­tam Drumul Damascului, 2002 - spovedania tortio­na­ru­lui Frant Tandara), intuieste un mare adevar: con­sti­tuita intr-o forma mai degraba evanescenta, pos­te­ri­tatea Monicai Lovinescu e inca nesigura. Valoarea mesajului ei inca risca sa se estompeze, odata cu alu­ne­carea sen­ti­mentului anticomunist spre - in cel mai bun caz - o po­zi­tie asertiva, tot mai palid reprezentata con­cret. Inca avem intelectuali, politologi care se stra­duiesc sa recu­pe­reze, la nivel conceptual, rolul forma­tor al unei ase­me­nea constiinte. Inca traiesc o multi­me de oameni care se stiu modelati de vocea ei de la mi­crofonul Europei Libere, mai ales in ultimul de­ce­niu sub Ceausescu (vezi selectia de mesaje de pe fo­ru­muri la moartea jurnalistei, din O suta de zile...). Ce va fi insa peste cinci ani? Pes­te zece? Greu de spus.

O suta de zile cu Monica Lovinescu va ramane, cu si­gu­ranta, o carte pretioasa, mai ales pentru cei care au cu­noscut-o pe fiica lui E. Lovinescu. In acelasi timp, ea poate cadea ca o cortina obliteranta pentru cine s-ar in­te­resa mai tarziu de subiect. Tocmai calitatile par sa fie pericolul: lipsit de prezenta neutralizanta a ma­rii luciditati, care a fost Monica Lovinescu, acest stop-ca­­dru poate fi o lespede. Se va mai risipi sau nu ima­gi­nea, atat de con­vin­gator recompusa, a unei fiinte scu­fun­dandu-se penibil in moarte? Totul depinde de cur­sul pe care-l va lua sensibilitatea publica de la noi, de cat de mult va putea fi pastrata vie efigia Monicai Lo­vi­nescu, ca masura mo­ra­la a celor mai grele vremuri pentru cultura romana.

 

*Doina Jela, O suta de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, 2008, 244 pag.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22