Pe aceeași temă
Scrie undeva J.M. Coetzee, el însuși laureat al premiului, că Javier Marías „trebuie să fie un candidat serios la Premiul Nobel”. Cei cărora li se decernează acest premiu pentru literatură reprezintă nume tot mai de neînțeles în ultimele decenii, încât am putea spune că, dacă la vremea lui, Marcel Proust nu s-a bucurat de această onoare, probabil că nu e o tragedie să fii scriitor și să nu fi luat Nobelul.
Javier Marías a fost tradus în România de-a lungul anilor la mai multe edituri, nu a existat o editură care să îl promoveze unitar, ceea ce îi aduce marelui scriitor spaniol contemporan un mare deserviciu. El e puțin cunoscut la noi din cauza acestor traduceri haotice, în vreme ce în Occident e valorizat așa cum merită. Unul dintre cei mai mari, în Top 10 cu certitudine, pe un loc de frunte.
Cel mai recent roman al lui Javier Marías, tradus de Lavinia Similaru, a apărut la Ed. Litera și se numește Așa începe răul. În Spania a apărut în 2014. Ed. Litera a făcut un bine cultural publicând anul trecut, în 2020, alt roman recent al lui, Berta Isla, tot în traducerea Laviniei Similaru.
Există o evoluție în opera lui Javier Marías și cine îi citește romanele în ordine cronologică o poate sesiza, ca semn că un foarte mare scriitor nu e mereu un geniu care se naște cu capacitatea de a crea capodopere, ci poate fi un om care își desăvârșește în permanență talentul. De la trilogia Chipul tău, mâine, scriitorul spaniol dovedește mai mult decât ce a avut de la bun început, adică o voce originală, în romanul universal contemporan, are și o anvergură cu care impresionează profund, chiar copleșește.
În romanul Așa începe răul întâlnim un „aer de familie” raportat la romanele lui anterioare, există un peisaj literar specific lui Marías, atât în ce privește o anumită tipologie de personaje, cât și în privința intrigii. Dar avem mereu, desigur, o altă poveste.
Naratorul din acest roman este Juan de Vere, ajuns în zilele noastre la vârsta maturității și rememorându-și tinerețea, undeva prin anii ’80, în care pentru o vreme a fost secretarul regizorului de film Eduardo Muriel. Tânărul de atunci, în vârstă de 23 de ani, a cunoscut niște experiențe în casa lui Muriel care i-au modificat cursul vieții. Însurat cu Beatriz Noguez, Eduardo, deși are trei copii cu ea, își tratează soția cu un dispreț fulminant și face dormitor separat de ani de zile, în urma unui eveniment despre care Juan va afla mai târziu.
Eduardo îi mărturisește lui Juan că a aflat de la o prietenă de o viață că unul dintre prietenii lui, dr. Jorge Van Vechten, s-ar fi făcut vinovat în timpul dictaturii franchiste de niște fapte abominabile. S-ar fi purtat cu niște femei într-un mod pe care Eduardo îl caracterizează astfel: „Mai jos de atât nu poți să cazi”. Nu îi poate spune despre ce e vorba, dar îi cere lui Juan să se apropie de dr. Van Vechten într-atât încât să îi provoace confesiuni, ca să afle dacă e adevărat ce a auzit.
Juan devine volens-nolens detectiv, intrigat mai apoi el însuși de ceea ce ar fi putut să facă dr. Van Vechten, care are nu doar prestigiu pentru că în timpul dictaturii a îngrijit gratis oameni săraci sau hăituiți de regim, dar care, chiar și la 60 de ani, în vremea rememorată, are suficient succes la femei ca să nu fie nevoit să le forțeze ca să le posede. Aceasta e doar una dintre intrigile romanului.
Cealaltă se referă la cuplul Eduardo-Beatriz. Martor din umbră al unei scene în care Beatriz își imploră, noaptea, soțul să o primească în dormitorul lui sau măcar să deschidă ușa ca să o atingă, Juan de Vere începe să facă pe detectivul, pe cont propriu, și în privința lui Beatriz. O urmărește, când aceasta pleacă de acasă, și descoperă lucruri care îl șochează. Așa cum comportamentul lui Eduardo față de soția sa, o pedeapsă și o jignire permanente, îl șochează în egală măsură. După ce Beatriz face o a treia încercare de sinucidere și e salvată chiar de dr. Van Vechten, Eduardo îi cere lui Juan să nu își mai îndeplinească misiunea încredințată, să nu mai pândească din partea lui Van Vechten confesiuni, ceea ce Juan nu va face, pentru că e prea curios.
Ce a putut face dr. Van Vechten în tinerețe încât Eduardo să fie atât de tulburat și să vrea, inițial, să afle adevărul pentru că nu și-ar mai putea continua prietenia cu acesta?
Ce a putut să facă Beatriz în urmă cu niște ani, fără să fie vorba de adulter, pentru a fi tratată de Eduardo în mod josnic, chiar dacă doar verbal, evitând orice atingere fizică cu ea?
În romanele lui Javier Marías avem de-a face de multe ori cu niște dihotomii care par să îl obsedeze pe scriitor: minciună/adevăr, aparență/esență, moral/imoral, justiție/injustiție, real/imaginar, destin/responsabilitate. Dramele sau chiar tragediile personajelor lui se țes în jurul acestor teme care, pe măsură ce poveștile se derulează, apar la suprafață ca pe o hârtie de turnesol. Aceste drame sau tragedii nu sunt analizate – la detaliu, de altfel – într-un cadru aseptic, ci sunt mereu plasate într-un anumit context istoric, astfel încât istoriile personale bulversante ale eroilor să fie integrate în tumultul unei epoci din sec. XX, trimițând la evenimente istorice majore, la traume colective sau la întâmplări care au rămas multă vreme sub pecetea tainei.
Nu putem spune că avem în romanul Așa începe răul o poveste despre dictatura franchistă, de altfel trimiterile la ea sunt, cantitativ, puține, dar putem spune că autorul, preocupat de tema răului din om, se folosește de această perioadă, de acest regim și de unele lucruri petrecute atunci pentru a face legătură cu istoria. Cititorul va descoperi, rând pe rând, bucăți de adevăr care vor duce la o deconspirare generală la finalul romanului, la o desecretizare a tuturor secretelor cu care a fost ținut efectiv cu sufletul la gură, la lectură, de către autor. Javier Marías este și un maestru al suspansului!
Reflectând, la maturitate, la experiențele din tinerețe, Juan de Vere observă: „Nu doar sufletul tânărului e amânat, ci și conștiința sa. Se lasă așteptată, abia într-un târziu își ocupă locul și se instalează, și se scurge mult timp până ce ne dăm seama că ceea ce ni se întâmplă nouă ni se întâmplă nouă într-adevăr, și nu suntem spectatori în întuneric, în fața unei scene sau a unui ecran ori în fața cărții luminate de o veioză (…) Tot ce se întâmplă s-a mai întâmplat și e inamovibil, este oribila forță a faptelor sau povara copleșitoare. «Thus bad begins and worse remains behind», spune Shakespeare în limba lui. Doar după ce încuviințăm și ridicăm din umeri, ce e mai rău rămâne într-adevăr în urmă, pentru că măcar e trecut. Și așa începe doar răul, care încă nu a sosit”.
Ceea ce îl deosebește pe Javier Marías de alți mari scriitori contemporani, mai ales în romanele sale cele mai recente, este miza enormă pe care și-o propune, faptul că temele sale obsedante sunt răul, adevărul, ce e moral, ambivalența a ceea ce majoritatea lumii vrea să ia mereu drept unilateral, complexitatea raporturilor dintre oameni, atunci când e vorba de dragoste și prietenie adevărată. Poveștile de viață descrise de Javier Marías sunt devastatoare, sunt trăite la o intensitate insuportabilă, iar atunci când mor (de moarte naturală sau prin sinucidere), eroii săi au anvergura unor eroi din Shakespeare. O poveste de dragoste, la Javier Marías, este atunci când cineva arată „cu degetul tremurător” pe altcineva și decide că acela trebuie sã îi răspundă la sentimente, altminteri e sfârșitul lumii. Iar pentru a-l păstra, e capabil de orice. Așa cum cel care a fost mințit în dragoste are dreptul la orice ca să se răzbune. Nu există cod etic în dragoste pentru acești eroi. Referirile din roman la diverse filme artistice uitate din deceniile trecute aproape pălesc în fața citatelor din Shakespeare (Marías e și un traducător excelent de literatură engleză). Și constatăm că marele Will nu e luat doar ca referință, pentru niște citate bine alese, ci e urmat în chiar patosul bine-cunoscut al creației sale.
Sperând că am convins că lectura lui Javier Marías este o experiență unică, adăugăm un fragment în care Juan, care a descoperit secretul lui Van Vechten, vrea să i-l spună lui Eduardo, însă acesta refuză, așa că Juan îl întreabă: „Și dreptatea, Eduardo?”. Muriel (care nu-l mai poate judeca moral pe doctor după ce i-a salvat soția) răspunde, cinic și cutremurător de lucid: „Dreptatea nu există. Sau doar ca excepție: câte o pedeapsă exemplară pentru a păstra aparențele, la crimele individuale, nimic mai mult. Ghinion pentru cel pe care cade beleaua. La cele colective nu, la cele naționale nu, acolo nu există niciodată, nici nu se pretinde. Dreptatea e întotdeauna înspăimântată de magnitudine, supraabundența o excedează, o inhibă cantitatea. Toate astea o paralizează și o sperie, încât e nerealist să se apeleze la ea după o dictatură, sau după un război, până și după o simplă linșare într-un sat nenorocit, mereu sunt prea mulți cei care iau parte. (…) Noi, tâmpiții de justițiari, am rămâne ciumați și izolați, să nu te îndoiești. Nimeni nu-și detestă egalii, nimeni nu acuză pe cine îi seamănă”. //
Javier Marías
Așa începe răul
Traducere: Lavinia Similaru
Editura Litera, București, 2021, 560 pagini
