Pe aceeași temă
O carte despre lumea televiziunii inainte ca Stelian Tanase sa o cunoasca
Gheorghe Craciun: Romanul lui Stelian Tanase este o replica la romanul - la "poemul", cum il numeste Gogol - Suflete moarte. Este o replica la un nivel metafizic pe care nu orice carte de proza il poate atinge, si nu doar una in plan evenimential, al prezentului desfasurarii narative. In cuvantul inainte pe care il scrie cu ocazia acestei a II-a editii a cartii, autorul se intreaba in ce masura un roman cum este Playback - dedicat perioadei de predezghet comunist, de trecere de la stalinismul dur la acea "primavara" de semilibertate declansata imediat dupa 1965 si care a durat 7-8 ani - mai poate astazi starni interesul cititorului. Mai poate interesa pe cineva trecuta lume comunista, cata vreme un chepeng gros a fost asezat deasupra acestui univers social, politic, cultural de trista si jenanta amintire? Personajele cartii mai spun ele ceva cititorului de azi? Raspunsul, dupa mine, este clar: da, aceasta carte ne intereseaza pentru ca, daca vrem cu adevarat s-o intelegem, lumea comunista are nevoie nu doar de documente istorice, ci si de modele fictionale. Dincolo de aspectele ei strict determinabile istoric (perioada anilor '62-’63), cartea lui Stelian Tanase contine si o dimensiune paranarativa, tipologica, metafizica, apta sa-i asigure rezistenta in timp. N-am nici o indoiala ca Playback e unul din romanele importante ale literaturii noastre postbelice.
Miza cartii a fost de la bun inceput una cu bataie lunga. Mai zilele trecute rasfoiam antologia Competitia continua. Generatia 80 in texte teoretice. Stelian Tanase e si el prezent in cuprinsul cartii. Intr-un articol, intitulat Conul de umbra, scris in 1983 (anul in care aceasta carte fusese deja incheiata) si publicat intr-o revista din provincie, autorul polemizeaza cu modelul narativ al romanului politic romanesc dedicat obsedantului deceniu. Este vorba despre acel tip de roman pe care-l stim de la Augustin Buzura, D.R. Popescu, George Balaita, Nicolae Breban. Care este tema discutata de Stelian Tanase in acel articol? Este aceea a unui alt mod de a ataca aceasta problema veche de cand lumea, a adevarului si a reprezentarii realitatii. Sigur ca in Playback nu ne aflam in spatiul obsedantului deceniu, ci imediat dupa. Dar modul nou de a privi lucrurile este de-a dreptul remarcabil. Perspectiva narativa a devenit caleidoscopica. Ceea ce reuseste romancierul este sa dea o senzatie de teribila autenticitate a vietii, depasind arhitectura greoaie a reconstituirilor realiste din perioada in care el isi scria cartea. Playback nu este un roman in care sa se mai faca cazuistica morala, psihologica si celelalte. Este un roman care curge teribil de repede de la un capat la altul, intr-o tehnica a cercurilor concentrice, cu personaje incarcate de semnificatii contradictorii si alcatuind un mic bestiar al duplicitatii si compromisului, un roman in care elementele de oralitate sunt pregnante, spectaculoase, conferind cartii dinamism. Dincolo de toate acestea, Playback este si o carte in care autorul face mereu cu ochiul cititorilor sai, intr-o complicitate care pretinde un anume nivel de constiinta morala si culturala. Este un roman in acelasi timp satiric si tragic, in care scriitorul dovedeste un foarte bun simt al situatiilor comice, al absurdului existentei, urmarind, cum el insusi o spune, o intreaga categorie de personaje secundare care fosgaie in aceasta lume dezgustatoare. Este o carte despre lumea televiziunii, un mediu de coroziune si promiscuitate pe care Stelian Tanase l-a plasmuit din imaginatie atunci cand a scris Playback. Gratie ochiului vigilent al cenzurii, dupa o serie intreaga de tribulatii care au lasat urme in biografia autorului, romanul n-a putut sa apara decat in noile conditii editoriale de dupa 1990. Intre timp, din fericire sau din nefericire (doar Stelian Tanase poate sti!), televiziunea a devenit pentru autor un mediu de continua confruntare si problematizare, ce pare sa-i acapareze o parte din energie. Ce va urma dupa Playback e greu de prevazut.
O structura textuala care transcrie o viziune
Ion Bogdan Lefter: Repunerea in circuit a Playback-ului lui Stelian Tanase ne va ajuta sa recuperam imaginea acestui scriitor atat de prezent in actualitatea publica, mediatica, politica dar, totusi, dupa parerea mea, subevaluat in plan strict literar. Necitind la timp Playback, in anii '80, ramasesem cu o imagine "brebaniana" a lui Stelian Tanase. Prima lui carte, publicata in 1983, Luxul melancoliei, arata limpede un scriitor de vocatie, un romancier de mare talent. Iata, insa, odata cu Playback, dovada ca autorul parcursese deja un drum catre alta formula, si ca viziune, si la nivelul retoricii narative. Sa ne amintim ca atunci se lansa conceptul de postmodernism, se diversificau scriiturile, se "mozaicau" romanele. Am scris atunci un eseu despre noua formula a "romanelor-mozaic", la care Nicolae Breban a raspuns polemic si iritat, aparandu-si modelul de roman masiv, omogen. Adevarul este ca Stelian Tanase trecuse de pe atunci de partea "mozaicului".
Era perioada in care, prin proza lui Mircea Nedelciu si a multor altora, realitatea incepuse sa fie captata in text printr-o "tehnologie" mult mai sofisticata decat pana atunci. Se producea o schimbare foarte importanta in literatura romana: de atitudine, de viziune, de "continut". Proza politica din partea a doua a anilor '60 si din anii '70 fusese fascinata de putere ca forma de existenta si de manipulare in poststalinism. Dupa infernul anilor '50, parea ca venise "liberalizarea". Era, de fapt, o "liberalizare" interna, limitata, a sistemului comunist, traita cu o anumita exuberanta. Tratati mai concesiv de catre "aparat", incurajati sa se implice politic, sa sustina regimul intr-un mod care lor li s-a putut parea "nonconformist", scriitorii - unii dintre ei - au simtit o anumita fascinatie a puterii, preluata in romanele epocii. Dupa inca un deceniu, in anii '80, realitatea din jur ni se impunea ca un vast probatoriu, doveditor al faptului ca "liberalizarea" aceea interna fusese in mare masura o iluzie. Sistemul comunist romanesc se ruina, se surpa interior. Era o tipologie de fantose, asa cum sugereaza si metafora din titlul romanului lui Stelian Tanase: playback-ul este, se stie, tehnica de cinema si de televiziune prin care se dubleaza vocile dupa ce s-a facut filmarea. Prin playback se pierde tocmai autenticitatea. O anumita autenticitate funciara, ontologica a fiintei umane se erodase in epoca. Daca recitim din aceasta perspectiva toata proza lui Nedelciu si a colegilor lui si daca integram aici si o carte ca Playback, vom vedea ca ceea ce adeseori a trecut drept "textualism" (termen pe care l-am considerat intotdeauna impropriu) a fost, de fapt, o proza de investigatie ontologica a realitatii de un anumit tip, dintr-o anumita perioada a istoriei. Diversificarea tehnica, "mozaicarea", toate aceste lucruri care tin de postmodernitatea literara, astazi in plina eflorescenta, erau instrumentarul necesar si obligatoriu pentru atare investigatie. In ce priveste Playback-ul lui Stelian Tanase: e o carte extraordinar de interesanta, profunda, sugestiva, bogata din toate punctele de vedere. Intai - tipologic, ca raza de investigatie. Dar si formal: cartea e foarte sincopata, surprinzator la un romancier care incepuse cu Luxul melancoliei, replicile n-au linie de dialog, n-au majuscula, ceea ce creeaza o ambiguitate intre conversatia reala si monologul interior, proza tinzand catre aspectul de decupaj poematic al "fluxului constiintei" (cum se spunea candva, in epoca moderna a romanului). In acest fel se traduce stilistic viziunea, ceea ce mi se pare esential in toata proza postmoderna, inadecvat discutata atunci cand e abordata strict tehnic, la nivelul "mozaicului". Acest tip de structura textuala sofisticata asta face: transcrie o viziune.
"Continutistic" vorbind, romanul pune bine in valoare tema televiziunii si personajul acesta foarte interesant: reporterita care beneficiaza de rolul ei privilegiat intr-un sistem totalitar, cu acces in medii diverse. E o lume care se schimba, se remodeleaza sub ochii ei. La un moment dat, e pomenita teoria profesorului care spune ca omul are defecte, e rau facut, iar ingineria genetica va rezolva acest lucru. Era, intr-adevar, o perioada de "inginerie genetica", intr-o lume supusa "experimentului" comunist. Personajul lui Stelian Tanase avanseaza pe un culoar foarte interesant, care-i permite sa observe din interior sistemul, psihologiile, securistii, anchetele, toata nebunia perioadei. O carte bogata, complicata, un roman mare: romanul unui coleg de proza postmoderna pe care panoramele literaturii romane din ultimele doua decenii trebuie sa-l recupereze.
Cred ca e cea mai buna carte pe care am scris-o
Stelian Tanase: Fiecare scriitor are o carte care-i marcheaza destinul mai mult decat celelalte. Nu are legatura cu valoarea cartii. Este legat de soarta, de biografia lui. Playback este cartea care a contat cel mai mult pentru destinul meu intelectual. Am scris-o undeva intre 1978 vara-1983 vara. Asa functionau editurile in fostul regim, trebuia sa predai cartea pana in septembrie. Ceea ce am si facut. Ea a aparut in 1995, cam la 17 ani dupa ce am inceput s-o scriu si la 12 ani dupa ce am terminat-o. Intre timp s-a schimbat o lume. Problema acestei carti este ca n-a aparut la timpul ei, a aparut mult mai tarziu, cand ne interesam mai putin de literatura. Lumea de dinainte de 1989 parea inchisa sub un chepeng fiindca nu mai interesa pe nimeni. In consecinta, nu a avut ecou. Eu continuu sa cred ca este cea mai buna carte pe care am scris-o pana acum. Am publicat vreo 13 si am scris ceva mai multe. Playback m-a marcat cel mai mult. O data cu depunerea ei la o editura, in martie 1983, au inceput si supravegherile politienesti. Poate din alte cauze, poate e o coincidenta, dar asta a continuat 6-7 ani de atunci fara oprire. Relatia cu cenzura este ea insasi o epopee si nu vreau s-o povestesc aici. Cert este ca, spre mirarea mea - eu credeam ca sunt un om slab - cenzura nu m-a descurajat. Am scris un alt roman si apoi inca unul. Interdictia de a publica nu mi-a afectat pofta de a scrie. Dupa 4 ani, am predat editurii un alt roman care, de asemenea, a fost cenzurat si a aparut dupa 1989. Playback este tot ceea ce insemn ca scriitor. Dupa '87-'88, dupa ce am terminat Corpuri de iluminat, am rescris Playback. Exista o alta versiune a acestei carti, pe care nu am publicat-o, si pe care am s-o public odata. Se numeste Ingerul Iacob, are aceeasi intriga, aceleasi personaje, mai putin unul, ingerul Iacob. Copilul de aici domina toata cartea. Revolutia m-a gasit scriind epilogul - epilog pe care nu l-am terminat nici astazi. Ingerul Iacob are cu totul alta stilistica pe acelasi subiect, pe acelasi conflict. Am scris-o pentru ca aveam o oferta de la o editura engleza.
Multe lucruri pe care le-am povestit in Playback sunt rodul absolut al imaginatiei. Nu era nici un pic de biografie, nu intrasem in nici o televiziune pana atunci niciodata. Televizorul meu nu mergea. Totusi, mi s-a parut un obiect magic in casa si am scris despre el. Dupa '89, fara sa vreau, am devenit Iulia Fitcal. Am intrat in televiziune, am trait aceleasi drame, cu aceleasi personaje. Bine ca mie Securitatea nu mi-a dat foc, pentru ca romanul se termina cum aceasta reportera este prinsa intr-o masina si este imolata. Nu s-a intamplat asta, dar in rest, toate povestile sunt "reluarea" acelor episoade, aproape punct cu punct. La un moment dat eram la o televiziune acum cateva luni si m-am aflat in fata unui prezidiu si am trait scena in care Iulia Fitcal se afla in fata aceluiasi prezidiu, dar in anii '60. Am avut un déja-vu. Imi aminteam replicile ei, situatia ei, cum vedea ea balaurul cu mai multe capete… Este un mister, care cred ca s-a intamplat multora din cei care scriu. Totdeauna fictiunea e mai cuprinzatoare decat realitatea si acest amestec dintre imaginar si real este in viata tuturor. Probabil de asta am si trecut usor de la fictiune la nonfictiune in anii '90 si acum m-am intors la fictiune. Existenta mea de autor de fictiuni nu s-a oprit aici sau la Corpuri de iluminat. In '93-'94 am scris un roman pe care inca nu l-am publicat, Dincolo nu e nimeni. In '95-'97 am scris o alta carte, Cainii lui Pavlov, din care am publicat fragmente. Ideea de a publica nonfiction, arhive, documente, cazuri m-a fascinat, iar fictiunea a ramas in periferia intentiilor mele literare. Si nonfictiunea este o literatura.
(Subtitlurile apartin redactiei)
