Un tandem magic

Când naratorul unui roman este o fetiţă de 11 ani, orfană de ambii părinţi, lumea e percepută ca într-un basm. Dar când se vorbeşte deschis despre comunism, ieşim din basm. Şi intrăm într-o lume complicată, în care o bunică îşi însoţeşte nepoata într-un traseu iniţiatic.

În romanul Rugul (tradus de Ildikó Gábos-Foarţă), scriitorul maghiar György Dragomán, născut în 1973 la Târgu Mureş şi plecat definitiv din România în 1988, în Ungaria, reia întrucâtva proiectul din romanul său anterior, Regele alb. În acela, naratorul era un băiat tot de 11 ani, Dzsáta, al cărui tată era deţinut politic, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Dacă, în Regele alb, Dragomán descrie în câteva episoade destul de autonome copilăria eroului în comunism, cu jocurile ei, printre întâmplări dramatice, în Rugul, destinul micuţei Emma e urmărit în perioada de după evenimentele din decembrie 1989. Emma află că are o bunică, din partea mamei, iar aceasta vine şi o ia de la orfelinatul unde stătuse şase luni de la moartea - într-un accident de maşină - a părinţilor.

Percepţia asupra lumii este, spuneam, aceea a unui basm, în care realul este agresiv, străbătut de aluzii fantastice, Emma va găsi  în Bunică, aşa cum va fi ea numită, un „tutor de rezilienţă“, după formula lui Boris Cyrulnik, iar istoria recentă nu va face decât să complice universul afectiv şi așa foarte încărcat al fetiţei.

Din nou, deci, copilăria este vârsta explorată, dar din ea lipseşte figura mamei, de care beneficia Dzsáta, pentru că eroina din Rugul se confruntă cu cruzimea celorlalţi copii, la şcoală, fiind  nou-venită şi diferită de ei. Emma descrie ceea ce i se întâmplă cu o voce neutră, ca şi cum nu ar afecta-o răutăţile. Din când în când, face mici gesturi de automutilare, înţepându-se cu un ac într-un deget,  pentru că aşa crede ea că poate obţine ceva ce îşi doreşte.

La şcoală e remarcată de profesoara de sport şi de profesorul de desen, fata desenează deci şi participă la concursuri de alergare, fără să realizeze că în felul acesta construieşte nişte acte de dobândire a stimei de sine. Singura colegă de şcoală care se poartă frumos cu ea este Olgi, o fetiţă supraponderală. Oraşul, despre care se poate deduce că este Târgu Mureş, cunoscuse o cădere a comunismului cu victime, în stradă. Una dintre colegele Emmei de clasă e Krizstina, a cărei soră geamănă fusese împuşcată pe stradă, în decembrie 1989. Trecutul recent impregnat cu sânge şi cu amintirea atmosferei din dictatură îi afectează chiar şi pe copii, care preiau de la adulţi zvonurile despre cine ar fi fost turnător, securist etc. În sensul acesta, bunicul Emmei,  despre care se spune că s-ar fi sinucis, este bănuit de a fi fost colaborator al Securităţii. Rămâne un mister dacă da şi în ce condiţii, pentru că în trecutul lui se află o mare traumă, urmată de o perioadă într-un spital de psihiatrie, se află şi o detenţie politică, apoi o marginalizare socială importantă.

Emma e surprinsă păşind încet-încet din vârsta copilăriei în aceea a adolescenţei şi a primei iubiri, de asemenea de la introvertirea tipică unui copil traumatizat la capacitatea de a râde şi de a se bucura. Adevărate minuni se întâmplă în jurul ei şi asta datorită Bunicii. În aparenţă dură şi introvertită şi ea, Bunica e al doilea personaj fabulos al romanului. Ea are în spate o memorie extrem de grea, din care va transmite câteva poveşti,  pe fragmente, nepoatei sale.

Magazia în care Emma nu are voie să intre, dar în care, nesocotind interdicţia, intră şi găseşte o păpuşă veche, după ce auzise în preajma clădirii un plânset înnăbuşit, este locul în care au fost ascunşi prietenii din copilărie ai Bunicii, Bertuka şi fratele ei Miklós, ca şi vărul lor Bátykó, evrei prigoniţi în Al Doilea Război Mondial. Acolo sunt găsiţi de nazişti şi împuşcaţi pe loc, laolaltă cu părinţii Bunicii–copil, chiar în prezenţa ei. Bunica fuge, rătăceşte printr-o pădure, dar amnezia care urmează traumei nu poate fi deblocată decât de întâlnirea cu cel care îi va deveni soţ şi care îi va spune, după ce aflase din proprie experienţă: „Nu eşti tu de vină că ai supravieţuit“.

Nicăieri nu e pomenit Dumnezeu, în această lume în care Răul îşi face de cap fără limite. Bunica trăieşte în două lumi, una reală, în care o creşte pe Emma, alta în care crede în micile ei trucuri de magie, menite să o protejeze. Ea face desene, cu degetele, în făina din care coace apoi prăjituri şi o invită şi pe Emma să se joace cu făina din care într-o clipă se naşte o pasăre. Bunica o invită apoi pe Emma să bătătorească, alături de ea, cu picioarele, pământul ud din grădină, în timp ce cântă, şi modelează astfel un trup uman, care e numit Osul Pământului, păstrat în magazie, ca înger păzitor al Emmei. Emma se îndrăgosteşte de Péter, care are un şoim, pe nume Ré, iar primele emoţii de iubire ale celor doi adolescenţi seamănă cu aventurile din basme ale copiilor fără părinţi, dar care beneficiază totuşi de o protecţie enigmatică.

La câteva luni de la evenimentele din decembrie 1989, tulburări politice şi sociale zguduie oraşul, iar Emma e acum cea care o va salva pe Bunică, nu de la vreun orfelinat, ci din mâna răzbunătoare şi oarbă a mulţimii. Oraşul e plin de diverse „locuri ale memoriei“, de la monumentul ridicat în amintirea celor împuşcaţi în 1989 până la fosta uzină de siderurgie, părăsită, care urmează a fi vândută pe nimic, trecând prin descoperirea sicrielor victimelor din decembrie şi în care nu se află trupurile lor, ci dosare din arhiva Securităţii.

Trecutul e învăluit într-un abur cenuşiu,  ilustrând deopotrivă caracterul amestecat al vremurilor, dar şi imposibilitatea Emmei de a înţelege lucruri care o depăşesc. Vizita unui bărbat care vrea să o şantajeze – încă - pe Bunica, dar nu mai poate, după ‘89, este redată prin ochii uluiţi ai fetiţei care nu pricepe nici curăţenia obsesională a casei, de dinaintea vizitei, adevărat ritual purificator, nici figura şi discursul de „balaur“ al vizitatorului, un fost securist, de bunăseamă. O ultimă scrisoare a Bunicului, adusă de şantajist şi ruptă în bucăţi în faţa Bunicii, este recompusă, ca un puzzle, de Emma, pe furiş, dar în van, copilul nu înţelege nimic din ea. Bunica înţelege, dar se pare că e un mesaj care vine prea târziu.

Mentalul colectiv care răzbate din roman este unul plin de ură şi de resentimente, care vin toate din trecutul apropiat. Dar el este fragmentat şi iluminat de sugestiile fantastice pe care imaginaţia Emmei le produce: brăţări vechi, întruchipând şopârle, par vii, o cutie de tablă pe care e pictată o inimă roşie e dezgropată de Emma, iar Bunica ia dintr-o sticluţă ascunsă acolo o pastilă albă şi o înghite, în fine, în cimitir, Emma îl „vede“ pe Bunicul, pe care nu îl cunoscuse, îl urmează o vreme, apoi Bunicul dispare şi ei îi iese în cale o vulpe.

O scenă memorabilă se petrece într-un supermarket care urmează să se deschidă, cu alimente doar visate până atunci, dar care la origine este un teatru de marionete. Emma pătrunde acolo cu Olgi, printr-o uşă secretă, iar dacă în culise se mai găsesc încă păpuşi mari şi animale de recuzită, un cal, o lună, stele, nori,  în partea luminată brusc de neoane, pe rafturi, se găsesc „tablete de ciocolată groase cât degetul, grămezi de gumă de mestecat, pungi cu bomboane, pungi cu biscuiţi, conserve, cutii de cafea la kg..., sucuri de portocale, de mere, de lămâi, de struguri“. Luând o portocală doar, Emma îşi doreşte să vină calul înaripat cu cap de bufniţă, din culise, şi să o ducă departe.

Dar metafora ulciorului e poate cea mai frumoasă din romanul Rugul: Bunica îl cunoscuse pe Bunic la spitalul de boli nervoase, când acesta încerca fără succes să lipească nişte cioburi din lut. Emma va găsi în casa Bunicii un ulcior refăcut din cioburi, de către bunici, şi care poartă în el mereu puţină apă, din care lutul trebuie să absoabă, ca să reziste lipitura. Ca şi cum ulciorul ar fi însăşi Viaţa, făcută din bucăţi, lipite cu ajutorul dragostei şi menţinute de puterea apei, care ar fi Memoria.