Unchiul Vania în regia lui Andrei Șerban. Continentele singurătății pe scena Teatrului Alexandrinsky

Este o experiență inedită să urmărești Cehov în limba rusă, citind în paralel traducerea românească. A meritat efortul fiindcă Unchiul Vania, în regia lui Andrei Șerban, recent transmis de Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, are o muzicalitate aparte, ce se degajă din interpretare, din arhitectura spațiului scenic, dar și din subtilitatea sonoră a limbii lui Cehov. Un Cehov simfonic, cu o coregrafie complexă, asemănătoare unei maree capricioase care ascultă de fluxul gândurilor spuse cu voce tare, de refluxul amintirilor ce naufragiază la țărmul prezentului, lăsând urme de spumă. „Baloane de săpun”, spune Vania, privind în urmă spre continentul straniu numit „viață”.

Vania lui Andrei Șerban pătrunde adânc, ca degetul lui Caravaggio, în rana singurătății noastre; atinge invizibilul, făcând să vibreze emoția pe care o simțim dincolo de ceea ce auzim: dorința-fierbinte, atingerea morții-înghețată, frica-încremenită. Ne pătrunde în nări mirosul bătrâneții-melancolie, suntem atinși de cataclismul care ne sfărâmă în continente de singurătate. Calitatea umorului, mereu prezent în Cehov și potențat de regizor pe toate registrele, de la candid la grotesc, transformă spectacolul într-un poem despre solitudine, bătrânețe, moarte. Dar și despre căutarea fericirii, despre speranța care ne așteaptă, tăcută, în lucrurile simple, disprețuite. Fiecare e un naufragiat și face semne disperate să fie văzut, salvat. Toți au nevoie să creadă și să spere, să iubească și să fie iubiți, să fie înțeleși și acceptați fără a fi judecați, să aibă pentru ce trăi. Dar curenții puternici ne împing mereu în derivă, în izolare, în exil... în moartea–în–viață. Mai există speranță? Andrei Șerban găsește întotdeauna un limbaj nou, care ne ajută să sesizăm răspunsuri aparent cunoscute la întrebări aparent vechi, fiindcă nici neliniștile lui Cehov nu sunt noi. „Cum să nu îmbătrânești? Te absoarbe viața.” Astrov, doctor încă tânăr și prezentabil, cu o panoplie interesantă de preocupări și talente, pasionat să ocrotească toate formele de viață, sucombă, inexplicabil, în fața ei. La ce bun atâta osteneală dacă oamenii oricum nu-și mai amintesc? Și totuși, munca, cu ritualurile ei, te ajută să înduri, să trăiești. Pe un registru similar, Vania și Sonia împart traiul la moșie într-un ritm secular, care pare să justifice totul, chiar și lipsa de sens. Dar ce se întâmplă când tiparul omologat al vieții e spulberat?

Uneori, din adâncul disperării noastre, urcă la suprafață o deltă fragilă: dragostea. O mică schimbare, provocată de sosirea profesorului Serebreakov și frumoasa lui soție Elena Andreevna, și totul pare smuls din temelii. Protagoniștii se îndrăgostesc și se trezesc brusc la realitate. O realitate dură, care-i obligă să înfrunte contrastul dintre ceea ce-și doresc și ceea ce au pierdut sau nu vor putea obține niciodată. Astrov și Vania se întrec în a o seduce pe Elena Andreevna. Sonia îl iubește fără speranță pe doctorul Astrov. Profesorul Serebreakov e iubit cu patimă idolatră de propria mamă și respins de (prea) tânăra lui soție. Cine poate să se ridice deasupra, sfidând gravitația stării de fapt? Cehov nu cedează tentației de a lucra cu eroi. Are, mai degrabă ca Saint-Exupéry, pasiunea „de a crea legături” care fac vizibilă constelația întregii piese, sensul ei. Imperfecțiunea, ridicolul, micile trădări și lașități, marile suferințe, toate devin condiții ale autenticității legăturilor. Pentru a le face vizibile pe scenă, regizorul are nevoie de personaje puternice. Lucru dificil, de vreme ce personajele lui Cehov sunt caractere slabe. Însă la Andrei Șerban, acești inși șovăitori (și care riscă să devină plictisitori într-o interpretare convențională, lineară) capătă forța pasiunii care vorbește și acționează prin ei; iraționalul lăuntric devorator, odată răscolit, îi trezește din comă; și ne resuscitează. Protagoniștii devin „adevărați” în momentul în care regizorul îi face să devină una cu dorințele lor cele mai adânci; ni-i descoperă misterios și paradoxal, ascunzându-i în plină vedere. Și ni-i arată așa cum sunt(em). O astfel de apariție este Elena Andreevna, o vedetă de cinema, un star care amestecă în replicile rusești fraze hollywoodiene, o femeie profund nefericită care-și ascunde lacrimile sub ochelari fumurii. Deși curtată de toți, devorată de dorința de afecțiune, se abandonează lenei, jucând comedia unei cochetării ieftine. Soțul dezabuzat, profesorul Serebreakov de care nu-și va mai aminti nimeni, se lamentează de boală și bătrânețe, egoist, culpabilizându-i pe cei din jur. N-a obținut nici notorietate, nici dragoste, nici avere. Dacă a reușit să-i păcălească pe ceilalți cu falsa erudiție, ducând pe cheltuiala lor un trai comod, constată că moartea e inevitabilă, cu timpul nu se poate negocia. Astrov e un păcălit resemnat. A crezut în supremația muncii, cheltuindu-se pe sine în îngrijirea bolnavilor, a pădurilor, a vieții sub toate formele sale. Cu toate astea, nimic nu i-a potolit setea lui de viață; hărțile desenate migălos în ceasurile de tihnă nu l-au ajutat să găsească drumul spre sine, nici spre ceilalți.

Nici spre Dumnezeu, pe a cărui memorie contează la fel de puțin ca pe aceea a oamenilor. Aceleași hărți o plictisesc pe superficiala Elena, la care doctorul încearcă zadarnic să ajungă; dragostea va rămâne pentru el un continent exotic și necunoscut. Vania se lasă și el sedus de Elena, mai degrabă de ideea că frumusețea, tinerețea și iubirea ar putea să-i dea începutul nou la care râvnește. Personajul ne apare ca un bătrânel simpatic, ridicol, consumat de pofte neostoite, melancolic și sentimental, confuz până la disoluție; la final izbucnește în reproșuri și împușcături de revolver. Vrea să înceapă și să sfârșească în același timp, să trăiască și să moară cu egală pasiune. Dar cel mai mult, să înțeleagă rostul a toate acestea.

Andrei Șerban le oferă personajelor pe care le-a creat mai mari decât ele însele un spațiu pe măsură, scena și sala „în oglindă”, proximitatea cu spectatorii; în varianta de la Teatrul maghiar din Cluj, chiar și culisele! Planurile se suprapun, sufrageria urcă la etaj într-o treehouse după moda americană, exteriorul pătrunde în interior, casa e redusă la o machetă de jucărie; pământul (moșia) acoperă avanscena, transformându-se sub asalturile furtunii într-o mocirlă care-i înghite pe toți. Până și dragostea atât de râvnită e rostogolită la propriu în noroi prin acel disperat „măcar o singură dată” dintre Elena Andreevna și doctorul Astrov. Serebreakov, departe de-a fi supărat, se mulțumește să-și atenționeze soția că trăsura îi așteaptă. Plecarea celor doi e urmată de o ușă puternic trântită, ca un foc de armă. Rămâne, la final, Sonia. Această făptură neînțeleasă, jumătate femeie - jumătate copil, stranie fecioară robustă și urâtă, crucificată pe viața la moșie, cu singurătatea și sacrificiul ei știute doar de Dumnezeu, cu așteptarea mărturisită în cel mai simplu crez: „Ne vom odihni!”.

Ce supraviețuiește din Iubire, forța misterioasă pe care nimeni n-o înțelege, dar pe care fiecare o abordează cu narcisism și cruzime? Andrei Șerban surprinde surprinderea – a personajelor și a noastră – panica ce îi ia în stăpânire; devin ridicoli, țipă, se agită, se seduc, se blestemă, se împușcă, se tăvălesc prin noroi; se ridică și se prăbușesc, ridicoli și fragili, ca niște păpuși mecanice ale căror resorturi au ruginit, cu sforile putrezite, într-un joc pe care timpul îl domină; își dăruiesc trandafiri, își spun cuvinte de care nimeni nu are nevoie. Aici e drama. Dacă Vania ar fi întrebat, Andreevna nu i-ar mai fi reproșat: „De fapt, ție nu-ți pasă nici de mine, nici de flori, nici de păsări, nu-ți pasă de nimic”. De fapt, fiecare se iubește pe sine, iar iubirea meschină, în loc să-i unească, îi sufocă, se îngustează tot mai mult în jurul fiecăruia, până devine ștreang. Deși jocul actorilor este ludic și senzual, infuzat de un erotism dublat de autopersiflare și ironie, făcându-ne să credem, cu fiecare tentativă de seducție, că apropierea (Fericirea!) e posibilă, fiecare iese din joc maculat, descurajat, ratat. Însă inocența lor nu se pierde fiindcă sunt atinși de dragoste, ci din cauza absenței ei; gol dureros, haloul ireal care crește, se intensifică, ajungând să strălucească în noapte precum aureolele martirilor. O mutilare imemorială, o vină ancestrală care urcă până la ei din timpuri adamice, când încă eram toți un singur continent... Ultima scenă e revelatoare. Poate merită să te umpli de noroi, să le pari celorlalți un învins, dacă măcar pentru o clipă poți să dai și să primești ceva ce numim, cu atâta stângăcie, dragoste.

Se lasă noaptea, vara se scutură ca trandafirii lui Vania. Toți privesc o ultimă oară spre cea mai stranie hartă desenată de Astrov: Africa. „Acolo trebuie să fie cald acum.” Suntem, fiecare, o lume necunoscută. Mai vastă și mai îndepărtată decât Africa. La apropierea iernii, tânjim după viață, după căldura atingerii umane. Când mareea morții lovește, ce mai poate lega continentele singurătăților noastre? Poate doar istmul speranței. //