Ușor cu adevărul pe scări

Catalin Bogdan | 13.03.2018

THE POST / SECRETELE PENTAGONULUI (SUA, 2017) • Regia: Steven Spielberg • Cu: Meryl Streep, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bob Odenkirk • Nominalizat la două Oscaruri şi la şase Globuri de Aur • Distribuit în România de Vertical Entertainment din 23 februarie 2018.

Pe aceeași temă

Spionaj (rudimentar) contra concurenței. Complexul de a rămâne provinciali. Ispita tabloidizării. Regretul unor prietenii cas­tratoare. Revanșa unei femei într-o lume încă dominată de bărbați. Drept sursă, un pacifist la vânătoare de consens pu­blic pentru a stopa răz­bo­iul. Un pont oferit pe tavă la zeci de publicații. Opor­tuni­tă­țile financiare ale unui suc­ces nescontat. Un preșe­din­te cam antipatic. Hipioți tot mai seducători cu make love, not war.

 

 

 

 

Unde e morala în toată această afacere? Să nu ne grăbim să pu­nem The Post alături de Spot­light într-un cult comun pen­tru virtuțile civice ale presei. Acolo abuzul ținea de reprobabile păcate intime, tolerate pervers de promotorii vir­tuții creștine și clasate nonșalant de au­torități dezarmate de prestigiul Bisericii. Aici e vorba de raison d`état, de multele ambiguități ale Războiului Rece, dar și de cele ale opiniei publice ori ale paci­fis­mu­lui, de responsabilitate politică și control de­mocratic. Cu alte cuvinte, în joc nu mai e doar lupta cu o omertà criminală și cu ipocrizia lupilor în haine de păstori, unde țelul – demascarea violatorilor și a pro­tectorilor lor, în numele victimelor tre­cu­te și viitoare, fragile prin excelență – nu cerea cine știe ce perspicacitate, ci doar conștiință și fermitate (pentru a merge con­tra curentului, tradițional minima­li­za­tor în privința pedofiliei). Scandalul Pen­tagon Papers, în schimb, a presupus dile­me mult mai greu de tranșat. Cu puțini ani înainte de izbucnirea acestuia, Hannah Arendt publicase eseul Adevăr și politică (1967), prilejuit și de polemicile în jurul densului său reportaj despre Eichmann la Ierusalim. Cu această nouă ocazie, își va completa analiza cu Minciuna în politică (1972). Autoarea nu demonizează min­ciu­na, nu o socoate (moralist) o patologie în sine, ci un ingredient de folosit cu măsură și pricepere. Omul politic (clasic) mințea la nevoie, punctual și fără a se autoamăgi. Problema apare când se abuzează de min­ciună, odată cu oportunitățile moderne ale propagandei. Și nu doar în regimurile totalitare, care ajung să dizolve realitatea printr-o repudiere sistematică a ade­vă­rului factual – un concept distins (odată cu Leibniz) de adevărul rațional, ina­dec­vat contingenței politicii. Din terapeutică, minciuna puterii, ajunsă pe mâini ires­ponsabile, devine o toxină redutabilă. Al doilea eseu viza un regim nontotalitar aflat chiar în avangarda noii democrații. De data aceasta, nu imperativele ideo­lo­gi­ce întreținuseră ampla mistificare, ci rolul decisiv al specialiștilor în relații publice – o profesionalizare a minciunii într-o so­cie­tate capitalistă dornică de a maximiza con­sumul, extinsă drept mentalitate domi­nan­tă și la nivelul politicii. Păcatul originar – în opinia lui Arendt – în analiza (trufaș) teoretică a situației din Vietnamul postco­lonial e scopul – funest pentru o politică res­ponsabilă – de tip PR: evitarea unui de­ficit de imagine, în speță, o umilitoare în­frângere militară pentru o supraputere cu pretenții. Ca să fim sinceri, între timp po­litica a luat-o și mai serios în această di­recție – ne-au confirmat-o, nu de mult, Bradley Manning (cu ajutorul WikiLeaks), care n-a scăpat de închisoare precum câr­tița ziarelor din 1971, Daniel Ellsberg, ori Edward Snowden, fugit în Rusia. Și, în ciu­da optimismului facil al lui Ben Bradlee – un Tom Hanks ușor emfatic –, care prevedea, cu o presă și mai dezinhibată, o epocă în care guvernele n-ar mai pu­tea minți chiar așa, istoria continuă s-o confirme, din plin, pe mult mai lucida Arendt.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1-1459.jpg

Tom Hanks şi Meryl Streep în The Post, regizat de Steven Spielberg

 

Să fim, prin urmare, atenți cu adevărul. E bine că ne agățăm de el, dar merită să ne întrebăm și cât e de vandabil. Însăși d-na Graham, pru­denta proprietară de ziar, se cam în­doia (în film) că probitatea jurnalistică chiar crește tirajul. Fără un public (în creș­tere) dornic de încheierea unui război din ce în ce mai sângeros – chiar și angajații guvernului aveau rude printre recruții din jungla asiatică – și ineficient, dezvăluirile ar fi rămas un foc de artificii trecător. Do­cumentele – așa aproximative în justețea analizelor lor, cum preciza Arendt – nu fă­ceau decât să confirme lipsa de pers­pec­ti­vă a implicării americane într-un conflict ce deja nu mai putea fi câștigat. Un eșec datorat, de fapt, și multiplelor greșeli de stra­tegie geopolitică – susținerea insis­ten­tă a lui Ngô Đình Diệm, cel desemnat de Lyndon Johnson drept un Churchill al Asi­ei, a demonstrat o jalnică orbire. Chiar da­că unii est-europeni priveau cu sim­pa­tie acest război de la celălalt capăt al lumii – menit să sfâșie, poate, și propria Cortină de Fier –, tocmai anticomunismul care l-a întreținut i-a fost în cele din urmă fatal. În numele său, SUA au cauționat regimuri reprobabile – cele militare sud-americane, de pildă, ori monarhiile islamice –, pe care le privim astăzi drept tragice derive umanitare, comparabile, în parte, cu cele din țările comuniste. Cel al lui Diệm, în care americanii au pompat sume fabuloase pentru a fi consecvenți cu doctrina îngră­dirii și teoria dominoului, a subminat în­tr-atât Vietnamul de Sud, încât nici na­pal­mul revărsat apoi din plin n-a mai putut opri succesul Việt Cộng. Diệm era un ca­to­lic fervent – cu voturi de benedictin –, ca­re a prigonit cu sârg majoritatea budistă – circa trei sferturi din populație. A luat consecvente măsuri de „asanare morală“ – au fost interzise divorțul, prostituția, jocu­rile de noroc, dansul, concursurile de fru­musețe, astrologia, luptele de cocoși, con­traceptivele, adulterul și chiar cântecele sentimentale –, a împânzit administrația și armata cu coreligionari, a forțat con­ver­tiri și a transformat propria Biserică în pri­mul latifundiar al țării. Așa cum Hồ Chí Minh s-a apropiat în Franța de Marx, pe care apoi l-a promovat în statul nordic, Diệm l-a descoperit entuziast pe Emma­nuel Mounier, filozoful personalismului, pe care l-a aplicat în statul sudic. Cum noi suntem mai degrabă seduși de aura aces­­tui curent – fie pe filieră catolică, post-Wojtyła, fie pe cea ortodoxă, pe ur­mele lui Stăniloae –, vom fi mirați să aflăm de eșecul primului stat personalist al lumii. E drept că și pitagoricienii au sfâr­șit cam rău în Magna Grecia, iar slăbi­ciunea umană poate corupe orice idee, oricât de generoasă și inspirată, dar la fel s-ar putea spune – horribile dictu – și des­pre marxism. Nu a fost mai bine apoi sub comuniști – aproape un milion de boat people au încercat apoi să scape înfrun­tând marea –, dar pentru mulți a fost groaz­nic și sub personaliști.

 

Probitatea jurnalistică nu se spri­jină doar pe rezistența la far­mecul discret al minciunii. Ui­tăm prea ușor că adevărul fac­tual e o chestie complexă, a că­rui promovare necesită mai multe abilități și virtuți decât simplele bune intenții. Ne întoarcem astfel la dilema din jurul van­dabilului – orice public, oricât de cultivat și integru, vrea prioritar să audă anumite adevăruri și să ignore altele. Veți afla ade­vărul și vă va face liberi – pare o pro­misiune menită să întărească o pornire fi­rească, dar, de fapt, presupune o asceză a dorințelor nu la îndemâna oricui. Ade­vărul e suficient de inconfortabil și parțial încât să ne dea mult de furcă înainte de a ne gratifica. Astfel încât ne place mai degrabă să sugem lapte decât să mestecăm carne – vorba lui Pavel –, ceea ce îi can­tonează pe cei mai mulți dintre noi prin­tre consumatorii nu tocmai pretențioși de informație. Hannah Arendt avea dreptate: respectul realității contingente și schim­bătoare nu-i de ici, de colo. Dar e sarea fără de care totul riscă să se strice. Dacă am avea un aparat adecvat de măsurat, am fi șocați să aflăm că doza de PR din presa la care sutem expuși – și pe care o cultivăm – e mult peste limita admisibilă pentru ființe vulnerabile ca noi.

 

O astfel de parțialitate e sugestivă în cazul unei celebre fotografii făcute în Vietnam – anumite ima­gini ale ororilor războiului con­tinuă să fie o importantă re­sursă retorică; recent, a apelat la cea cu bă­iatul din Nagasaki (care așteaptă, cu ca­davrul frățiorului în spate, rândul la cre­matoriu) chiar actualul Papă. Un militar mai matur împușcă un tânăr civil, țintind de foarte aproape în tâmplă. Ambii sunt în picioare, într-un spațiu urban, iar vic­tima are mâinile legate la spate. Instan­taneul a devenit o reprezentare iconică a cru­zimii represiunii (sud-vietnameze și, im­plicit, americane), bazate pe barbare exe­cuții sumare, și a contribuit semni­fi­cativ la soarta războiului. Ulterior, foto­gra­ful Eddie Adams a povestit contextul și chiar i-a luat apărarea demonizatului (da­torită lui) general Nguyễn Ngọc Loan – că­lăul nemilos din poză –, când acesta de­venise un refugiat muritor de foame în ța­ra foștilor aliați, după ce riscase chiar de­portarea. Tânărul executat, printre altele, tocmai tăiase gâturile unui ofițer, soției sale, celor șase copii ai lor și bătrânei sale mame, iar ulterior fusese prins lângă o groapă comună cu câteva zeci de cadavre de civili, mândru de masacru. Pedeapsa – care nici măcar nu încălca Convenția de la Geneva – se dorea exemplară și prom­p­tă într-un moment de derută a trupelor sudiste, confruntate cu o surprinzătoare ofen­sivă nordistă și cu o

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-2-1459.jpg

sângeroasă ghe­rilă Việt Cộng. Violența trebuie să fie ul­ti­ma ratio, dar e naiv să crezi că pacifismul rezolvă, singur, conflictele. Dacă minciuna (bine temperată) e preferabilă violenței, violența (bine temperată) e preferabilă măcelului (și sclaviei). Fotografia în cauză ilustra doar o parte din adevăr – tocmai bună, de aceea, pentru o propagandă abi­lă. Suntem fie prea grăbiți să adăugăm vreas­curi pe focurile deja aprinse ale ini­mii, fie prea ușor de mulțumit cu resturile unor prăzi vânate de alții. Și suportăm greu disconfortul conștiinței, care ne con­trariază cu dileme pe care preferăm, pe cât putem, să le evităm.

 

 

The Post se încheie cu spargerea din clă­di­rea Watergate, care va conduce, prin ancheta norocoasă a doi reporteri ai ace­luiași ziar, la demisia antipaticului Ni­xon. Să remarcăm că fără resentimentul lui Gât adânc – poreclă asociată cu o cru­cia­dă a serviciului împotriva pornografiei –, care nu primise șefia FBI de la noul președinte, azi nu ne-am aduce poate aminte de cei doi. În plus, acolo era vorba de spionaj po­litic – cu alte cuvinte, de adevăr obținut frau­du­los cu mijloace oculte. Decon­spi­ra­rea mașinațiunilor prezidențiale a fost cu totul salutară și lipsită de multele am­bi­gui­tăți din afacerea Pentagon Papers. Ori­cum, The Washington Post a trecut, între timp, prin destule până în ograda de azi a lui Jeff Bezoz. Vremea d-nei Graham a apus de mult. Iar noile războaie – cel din Irak, de pildă – n-au mai fost privite așa critic ca cel din Vietnam.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22