Pe aceeași temă
Volumul Familia Bednarik în arta românească, apărut în condiții grafice excepționale la Editura Vellant și semnat de Alexandru Davidian și Beatrice Bednarik, este o carte-bijuterie. Îmbinând cercetarea științifică cu o narațiune descriptivă nutrită de pasiunea enormă pentru subiectul abordat, cartea oferă nu doar o restituire culturală necesară, ci și o lectură foarte agreabilă, din care renaște o întreagă lume apusă, cu farmecul și valorile ei esențiale.
Familia Bednarik, cea care face obiectul volumului, este compusă din Ignat Bednarik (1882-1963), pictor acuarelist, desenator, ilustrator de carte din perioada ante și interbelică, Elena Bednarik (1883-1939), soția sa, pictoriță, artistă decoratoare (în tehnica macramé, broderie, dar și în metaloplastie și pirogravură), dar și profesoară cu înaltă vocație pedagogică, apoi, fiica acestora, Beatrice (1922-2016), muzeograf principal în cadrul Muzeului de Artă din București, unde a făcut cercetare asupra picturii, este autoarea unor studii despre Șt. Luchian, Ștefan Dimitrescu, Octav Băncilă, dar și a altor lucrări de cercetare, și a susținut inclusiv conferințe.
În partea I a cărții este reprodusă teza de doctorat a Beatricei Bednarik, susținută în 1978, studiu critic asupra operei tatălui său. În partea a II-a sunt prezentate viața și opera lui Ignat Bednarik de către Alexandru Davidian, monograf și curator de artă din București. În partea a III-a este prezentată - de către același autor - viața și opera Elenei Bednarik, iar în partea a IV-a, viața și opera Beatricei Bednarik. Două anexe cu reproduceri după acuarelele și desenele celor doi, care au mai rămas în colecții de stat sau private, dar și cu numeroase fotografii de familie, ca și o cronologie a familiei Bednarik întregesc acest volum exhaustiv asupra contribuției familiei Bednarik la cultura plastică românească.
Ignat Bednarik se naște în 1882 la Orșova, dintr-un tată maistru croitor din Moravia, romano-catolic, și o mamă cehoaică, brodeză. Cea care îi va deveni soție, Elena Barabas, se naște la București, dintr-o mamă croitoreasă și un tată meșter tâmplar. Între 1898 și 1900, Ignat Bednarik e elev al Școlii de Belle-Arte din București, alături de nume care vor deveni celebre în pictura și sculptura românești. Aceeași școală va fi urmată de Elena Barabas.
Ignat Bednarik se va lupta cu condiții precare de viață, care-i amenință la un moment dat chiar sănătatea, atât în România, cât și la Viena, unde va fi student audient la Academia de Arte Frumoase. Pentru a se întreține, e nevoit să lucreze ca muncitor-vopsitor. Pictează mereu, acuarele, în special, dar, fie că le vinde pe prețuri modice, fie că le oferă, aceste lucrări nu mai sunt de găsit în totalitate în zilele noastre. În 1908, Ignat se căsătorește cu Elena Barabas și pleacă amândoi la München, pentru a-și desăvârși educația artistică.
Se înscriu la Școala Regală de Arte Decorative, studiază cu profesori renumiți în epocă, frecventează expozițiile și muzeele din oraș, lumea artistică, încă dominată de Jugendstil/ Art Nouveau/ Modern Style, creațiile lor fiind influențate de trăsăturile acestui curent artistic.
În 1912 se întorc în România și încep să lucreze și să expună, iar în 1913 deschid „Bazarul artistic” sau „Academia Liberă de Arte Decorative” din Calea Victoriei nr. 162. Atelier de lucru pentru ambii artiști, dar și spațiu de evenimente culturale și pedagogice, pentru că oferă inclusiv cursuri, la prețuri stabilite în funcție de posibilitățile cursantului, „Bazarul artistic” e locul nașterii unor picturi și a unor obiecte artistice în tehnica metaloplastiei, foarte moderne în epocă, în București, dar și de întâlniri cu alți artiști, așa cum vor avea loc și în cadrul cenaclului înființat de soții Bednarik, „Cenaclul Idealist”, în 1915.
În timpul Primului Război Mondial, Ignat Bednarik este integrat în echipa artiștilor de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, la Iași. După ce pictase deja figuri de țărani, cu viața lor mizeră, Bednarik are ocazia să picteze soldați și cadre de război, renunțând desigur la caracterul aproape evanescent tipic Art Nouveau-lui și simbolismului, în favoarea unui realism impus de subiect.
Perioada antebelică și cea interbelică au fost anii fericiți ai soților Bednarik, în care au creat și și-au făcut cunoscute operele, prin expoziții colective și personale. Picturile lui Ignat Bednarik înfățișează mai cu seamă oameni simpli, de orice etnie; astfel, a pictat țărani români, dar și mici negustori evrei și țigani. A pictat, așa cum am menționat deja, soldați și scene de război, dar și flori și portrete.
A ilustrat, de asemenea, cartea Principesei Maria, „Crinul vieții”, în 1913, ca și coperta Calendarului „Regina Maria”, din 1918.
În 1921, soții Bednarik se numără printre fondatorii Sindicatului Artelor Frumoase din România, care își propune să lupte pentru condiții mai bune de viață pentru artiști, militează pentru asigurări de sănătate și pensii pentru artiști, ca și pentru asigurarea de spații pentru ateliere de lucru, și donează din lucrările lor pentru expozițiile Sindicatului.
Odată cu anul 1938, se acumulează dramele: Ignat Bednarik nu mai poate picta din cauza unor probleme grave de vedere, iar Elenei i se agravează o problemă de sănătate, din cauza căreia va muri un an mai târziu. Beatrice, fiica cuplului, va fi nevoită să își întrerupă studiile și să se angajeze, ca să își poată ajuta tatăl. În 1944, Beatrice se va înscrie la Facultatea de Drept, pe care o va absolvi, fără să profeseze însă, pentru că talentul și interesele sale merg clar către artă. Tatăl său va mai participa la expoziții doar cu lucrări mai vechi, pierzându-și în cele din urmă vederea cu totul. În 1948 se va stinge din viață, prematur, celălalt copil al soților Bednarik, Mircea Adrian.
Pentru cei pasionați de trecut, nu doar de pictură, volumul semnat de Alexandru Davidian și Beatrice Bednarik face să renască o lume dispărută, într-o descriere plină de detalii minuțios documentate, începând cu lumea micilor meșteșugari de la finele sec. al XIX-lea și continuând cu traiectoria celor care, născându-se în sânul unei astfel de familii, puteau ajunge să își urmeze visul de artist. Școlile în care s-au format, apoi universitățile, „Academiile de Arte”, sunt aproape un subiect în sine pentru că erau în epocă niște modele de pedagogie, având profesori competenți și dedicați. Familia Bednarik a fost nu doar dăruită cu mult talent, dar s-a format frumos și din punctul de vedere al caracterului. Deviza lui Ignat Bednarik, când audia cursuri la Viena, în tinerețe, a fost „Fii bun și tare!”. Cei care au depus mărturie despre Ignat i-au recunoscut toți harul, dar și calitățile umane deosebite, onestitatea, în special. Condițiile de viață dure nu l-au împiedicat să creeze, doar orbirea a fost cea care l-a oprit, într-un mod sumbru prevestitor, am putea spune, când începea epoca „realismului socialist” în România, care s-a manifestat deplin și în pictură. Ignat Bednarik nu ar fi putut picta, oricum, tablouri de propagandă.
Alături de ceilalți artiști plastici români din perioada cea mai fastă a picturii românești, Ignat Bednarik s-a dedicat artei sale, atunci când statul român nu înțelegea să-i apere și să-i ajute pe acești creatori. Nicolae Tonitza, cu care Ignat Bednarik a fost prieten, spunea în 1931 că, „după 12 luni de lipsuri și istovitoare strădanii”, nu a putut să obțină din vânzarea muncii sale „nici costul materialelor, nici plata modelelor, nici măcar chiria sălbatică a sălilor de expoziție. Nu vorbim, firește, de strictul necesar familiei”.
Volumul Familia Bednarik în arta românească, de Alexandru Davidian și Beatrice Bednarik, este o carte realizată estetic ca o bijuterie și se citește ca un roman. //
Beatrice Bednarik, Alexandru Davidian
Familia Bednarik în arta românească
Editura Vellant, 386 pagini, București, 2020
