Venus în blănuri la Unteatru sau despre luxul adevărului

Premiera de la Unteatru, în regia Elenei Morar, cu Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki în rolurile principale, e un spectacol provocator; avem, pe de o parte, subiectul (întotdeauna incomod) relațiilor de putere care ne guvernează – în teatru, și nu numai. Mai întâi, spectacolul provoacă prin jocul actorilor, extraordinar de franc și convingător, realizat într-o regie aparent simplă și lejeră, având o scenografie originală concepută de Ileana Zirra: un „spațiu gol”, dar încărcat de atmosferă, explorează riguros doi indivizi și lumile lor care se ciocnesc dramatic, fizic și psihologic. Inspirată de romanul Venus înveșmântată în blănuri, de Sacher Masoch (de aici și originea termenului „masochism”), piesa lui Ives e o descindere în labirintul interior, în iureșul fanteziilor întunecoase care iau cu asalt mintea și simțurile, făcând ca granița dintre realitate și imaginație să devină tot mai subțire. Costumele Ioanei Noir și lightdesign-ul realizat de Dragoș Mărgineanu completează imaginea unei lumi crepusculare, claustrofobă, alienată, onirică și extravagantă. Despre ce este Venus in Fur? Despre artă, fiindcă se inspiră dintr-un tablou celebru al lui Tizian? Despre forța teatrului de a ne seduce, de a ne subjuga sau, dimpotrivă, despre puterea lui de a ne purifica? Despre cum ar trebui să ne purtăm când o zeiță ne bate la ușă, când sacrul irumpe în cotidian? Sau despre dispute la modă în politică și societate? La final, n-a lipsit nici trimiterea subtilă la fenomenul actual #metoo, punând în discuție înțelesul termenului de „victimă”. Spectacolul nu dă răspunsuri, dar ne face să ne punem întrebări valabile, în egală măsură, pentru individualitatea noastră, dar și pentru lumea în care trăim.

Asistăm la o piesă în piesă, la teatru în Unteatru. Cadrul ideal pentru a expune și latura mai puțin cunoscută a vieții de actor, a ceea ce înseamnă să joci un rol, să intri (uneori, periculos de mult) în pielea unui personaj pentru a-i spune povestea. Nu e simplu și rezultatul rămâne, adesea, imprevizibil. Regizoarea Elena Morar își construiește spectacolul pe o tensiune inițial latentă, care se intensifică gradual, cultivă suspansul ca într-un bun policier, te ține cu sufletul la gură ori de câte ori personajele își schimbă costumele și rolul, antrenând în trecerile intempestive de la realitatea piesei la realitatea personală și relațiile de putere care se complică, escaladează, destramă brutal aparențele călduțe de cordialitate, conducând, în cele din urmă, la un mare mister, rezumat de actorul-dramaturg: „deși suntem explicabili, suntem inextricabili”. Ambii protagoniști încearcă să ne convingă de acest lucru, povestindu-și viața cu umor și ironie șfichiuitoare, cu melancolie și furie, cu o doză bine reglată de vulgaritate, având efectul grăuntelui de sare într-o narațiune care, alt­fel, risca să devină fadă, artificială. Wanda Jordan irumpe în scenă la un casting pe care deja l-a ratat. Are vulgaritatea „actrițelor de duzină”, dar și disperarea de a face totul ca să obțină rolul, recomandându-se cu îndrăzneală autopublicitară. Nervoasă, udă, dezamăgită de viață, își începe jocul din postura învinsului, fără șanse prea mari de reușită. Printr-un contrast atent construit, el, actorul-dramaturg, domină scena studioului de casting, dominând-o și pe ea, pe Wanda. Știe ce caută și ce dorește de la femeia ideală pe care a imaginat-o în piesă și pe care continuă să o caute cu înfrigurare printre toate figurantele ce par, mai degrabă, „puștoaice pe heliu”, incapabile să joace pe scenă acel element inefabil: feminitatea. Cu toate acestea, acceptă să-i dea o șansă Wandei, care-l surprinde: e singura care corespunde portretului-robot al Vandei ideale, pliindu-se cu totul pe exigențele lui, alunecând cu ușurință în acest pat al lui Procust. Trecerile de la realitatea piesei la aceea a personajelor sunt realizate cu claritate și rafinament; o echilibristică dificilă pe care Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki o controlează cu acuratețe. Care este morala piesei? Este o piesă morală? Concluzia onestă care se desprinde din Venus in Fur este aceea că terenul relațiilor interumane rămâne întotdeauna un nisip mișcător. Nu există bine și rău în stare pură, nici repere absolute, ci numai felul în care ne raportăm la semeni și la noi înșine. „Je est un autre” trimite, aici, nu doar la ideea de mască, de impersonalizare, ci și la propriile travestiuri la care apelăm, liberi sau constrânși. Ideea de morală absolută, de puritate intransigentă basculează în fața realității vieții pe care ne-o descoperă cei doi, care devin patru, fiindcă ea este Vanda Jordan și Wanda von Dunayev, iar el este Thomas Novachek, dar și Severin von Kushemski. Personaje fascinante, sub semnul multiplului ca piese pe o tablă de șah, într-o partidă cu final nerezolvat.

Pe Thomas și Severin îi unește căutarea femeii ideale, cu personalitate puternică, feminină și cultivată, întruchipare a zeiței Venus. O Venus care se dovedește însă a fi și frivolă, vanitoasă, crudă, răzbunătoare. Richard Bovnoczki alunecă fluid dintr-un personaj într-altul, jonglând cu aceste două persona cu lejeritatea și forța unui balerin. Fie că domină în ipostaza lui Thomas, pe care-l interpretează cu autoritate și sarcasm, fie că este dominat, în rolul lui Severin, căruia îi dă o suavitate imberbă și totodată o cruzime exaltată, firescul impersonalizării rămâne la fel de convingător, devenind de la o scenă la alta o seducătoare invitație la conectarea cu straturile de profunzime ale psihicului, ca într-un joc de puzzle. Sub masca dramaturgului de succes, a bărbatului sigur pe farmecul personal, bine așezat într-o relație confortabilă cu logodnica bogată, o Venus a highlife-ului citadin, descoperim un copil încă bântuit de violența mătușii devenite, în timp, sursă a unui comportament sadomasochist. Deși Vanda califică episodul drept „psihologie ieftină”, rămânem inevitabil cu o întrebare: oare chiar așa să fie? Dovadă că nu suntem doar ceea ce vrem să fim sau ne străduim să devenim, ci și ceea ce, inevitabil, fac alții din noi. Suntem „explicabili” prin biografia vizibilă și, cu toate acestea, rămânem inexplicabil atrași de necunoscutul din noi, de făptura invizibilă, cândva rănită și care, pentru a supraviețui, începe să se ascundă sub măști. Este un subiect explorat încă din teatrul antic, Ifigenia lui Euripide stând mărturie. De fapt, Venus in Fur are o încărcătură tragică extraordinară, abil camuflată sub vălurile de umor cinic, vulgaritate și mercantilism tipice societății consumeriste. La final, ca într-o tragedie greacă, eroul își joacă propria eroină, pe Vanda, într-o tentativă disperată de exorcizare a trecutului și a demonilor interiori. Operațiune dificilă, în care pacientul nu e ferit de riscuri, în care confruntarea cu trecutul înseamnă asumarea unor adevăruri incomode. Rămâne însă suspendat la granița dintre realitate și ficțiune, sub privirea răzbunătoare a zeiței pe care a respins-o cândva. Venus continuă să fie, pentru Thomas-Severin, misterul „inex­tricabil” al propriei persoane.

Pe Vanda Jordan și Wanda von Dunayev le leagă mai mult decât o simplă coincidență de nume. Inițiala „V” trimite, de fapt, la Venus, miezul conflictului, nucleul declanșator al dramelor interioare, al jocului care echivalează, la final, cu o smulgere a măștilor. Silva Helena Schmidt e surprinzătoare nu doar pentru partenerul de joc, ci și pentru noi, spectatorii. Interpretarea ei are prospețime și dinamism, făcând să respire cu egală vitalitate două femei foarte diferite; tânăra Jordan, versată, consumată de joburi mizere și audiții ratate, dezabuzată, indiferentă la tandrețea de mucava și civilitatea falsă a unor oameni ca Thomas și Mara; apoi, nobila von Dunayev, femeia rafinată, bogată, lascivă și dominatoare, coborâtă parcă de pe un soclu al eternei Venus, diabolică, savurând cruzimea de a supune și a despuia de demnitate o altă ființă umană, un bărbat. Își justifică sadomasochismul prin faptul că răzbună, astfel, întregul gen, captiv pe nedrept într-o lume masculină. Jocul subtil al actriței ne aruncă, în permanență, indicii despre legătura dintre cele două persona feminine, legătură ce coboară în istoria personală a lui Thomas, dar urcă și în istoria obiectivă, până la olimpiana Venus. Cine este această femeie care exploatează atât de abil fiecare punct de inflexiune din piesa lui Ives, unindu-le ca într-o pânză de păianjen în care Thomas-Severin cade prizonier? Schimbând stări, costume și identități, Silva Helena Schmidt reușește și ea să păstreze, până la scena finală, misterul propriului personaj. „Totul n-a fost decât un joc, am vrut să te vindec”, spune Wanda, la un moment dat. Oare așa să fie? Înveșmântată în blănuri, Venus tronează, asistând impasibilă, ca orice zeiță, la zbaterile muritorului.

La finalul spectacolului, rămâi cu senzația că adevărul are ceva din misterul și luxul unei somptuoase haine de vizon, o blană scumpă pe care nu mulți și-o permit, iar și mai puțini știu s-o poarte. În timp ce aplaudăm, pe două ecrane defilează întrebări grave cu privire la relațiile de putere care ne configurează viețile și ne alterează, în același timp, felul de a ne raporta la ceea ce ar trebui să rămână ultimul bastion al libertății: arta. //