Pe aceeași temă
Curtea noastră din 2 Mai a fost mereu un spațiu deschis pentru prieteni și creație. În urmă cu un deceniu, artista și curatoarea Nona Șerbănescu a organizat aici o tabără pentru mame artiste. Când cei mici se jucau prin curte, mamele pictau, desenau, fotografiau și agățau lucrările pe sârmă, lăsând curtea să se transforme pentru câteva zile într-un atelier viu, unde totul se întâmpla deodată și la grămadă. În timp, mama a primit în gazdă mai mulți artiști contemporani veniți la mare, iar umbra și liniștea curții au făcut-o cunoscută în lumea culturală bucureșteană independentă.
Mama, de acum cu numele ei de scenă, Coana Leana, își pictează singură casa și camerele. A început dintr-o nevoie măruntă, aceea de a acoperi crăpăturile apărute peste iarnă, și a continuat din bucurie, lăsând urme de culoare pe pereți, ca un jurnal desenat al trecerii timpului. Desenele ei naive nu sunt doar podoabe, ci și gesturi de îngrijire și împăcare cu zidurile care se crapă an de an. În felul acesta, Coana Leana duce mai departe, fără să-și propună, tradiția bunicilor, meșteri populari care înfrumusețau camerele cu rola de văruit cu model și o linie trasă drept.
Între 2012 și 2024 am lucrat la o teză de doctorat în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), Universitatea din București, transformată într-o cercetare asupra reprezentărilor narative și vizuale ale satelor 2 Mai și Vama Veche, cu o puternică notă autoetnografică. Componenta practică a fost expoziția „De la aproape către departe. Cartografieri vizuale ale spațiului 2 Mai și Vama Veche“, organizată împreună cu tranzit.ro/București și prezentată la Muzeul Național al Țăranului Român între 15 octombrie și 15 noiembrie 2020. Expoziția a fost gândită ca o întâlnire între arta consacrată și creațiile gazdelor, într-un dialog care pune în valoare complementaritatea lor.
În perioada cercetării tezei am descoperit fotografiile lui Alexandru și Adrian Maftei și am realizat un interviu cu Alexandru, care mi-a povestit despre vacanțele cu familia la 2 Mai și despre imaginile tatălui său cu gazdele și vecinii din anii ’70. Îl știam pe Alexandru din 2003, din campingul pe care familia mea îl administra pe plaja din 2 Mai, când lucra la o serie de portrete cu oameni din sat, prieteni vechi și cunoștințe noi, o continuare firească a memoriei fotografice lăsate de tatăl său. M-a fascinat acest dialog peste timp, în care chipurile surprinse de tată și fiu se întâlneau, construind împreună o istorie sentimentală a locului prin intermediul oamenilor.
Vara trecută, proaspăt doctor în 2 Mai și Vama Veche (știu cum sună), am fost invitată de organizatorii ȘI Festival la un dialog cu Alex Tocilescu despre această zonă. Ajuns atunci la a patra ediție, proiectul devenise deja un reper pentru sat. ȘI Festival, eveniment de teatru și film cu competiție și premii, a adus la 2 Mai artiști și public din toată țara și a transformat pentru câteva zile căminul cultural, sala de sport și chiar curtea taberei de agrement, închisă de ani, în scene effervescent. Programul a adunat spectacole, filme, concerte și discuții la Forum, unde am fost invitată. Organizatorii voiau ca ediția a cincea să se apropie și mai mult de viața satului.
Dorința lor a venit în întâmpinarea unei idei mai vechi, pe care o plănuisem împreună cu Alexandru Maftei: o expoziție cu fotografiile locuitorilor din 2 Mai. Reîntâlnirea noastră în sat a fost scânteia care a pus din nou planul în mișcare. Organizatorii erau deschiși, dar toate spațiile publice erau deja rezervate pentru teatru. Am avut aproape un an să visăm la expoziție și ne-am dat seama că ar merge cel mai bine „în curte”. În 2 Mai s-au mai ținut expoziții în curți și am aflat acest lucru în cadrul cercetării mele, dintr-un articol scris de François Pamfil în revista Arta („Hărți, nisip, preșuri de cârpă”, nr. 1-2, 1993), care amintește că singura expoziție personală din România a artistului Andrei Cădere a avut loc într-o curte și într-o odaie minusculă din sat. Un precedent care dovedește că spațiul domestic, oricât de modest și aparent periferic lumii artistice, se poate transforma într-o scenă de intensitate și semnificație, mai ales aici, unde imaginile îi aveau în centru pe vecinii noștri de pe strada Zaharia Petrescu.
Ne-am gândit întâi la curtea lui Ainur, gazda lui Alexandru de ani, dar el nu mai închiria după moartea mamei sale, Saide, și nu se simțea confortabil să primească oameni acasă. Apoi am visat la o casă veche, tradițională, cu un hol deschis, dar discuțiile purtate la telefon arătau că oamenii trebuia să fie convinși cu greu să lase un grup de vizitatori să intre. Când i-am povestit mamei, răspunsul ei a fost simplu: „Hai să o facem aici!”. Acasă era cel mai bine, cu destul spațiu și fără griji. Lui Alexandru i-a plăcut ideea, iar mama ne-a dat mână liberă. Pe 17 iulie am pornit treaba: trei zile intense în care am transformat curtea într-un spațiu de expoziție.
Aventura expoziției a fost și o lecție de organizare. Ștefania Maftei, fiica lui Alexandru, ne-a împărțit timpul cu aceeași precizie cu care lucrează pe platourile de filmare, unde fiecare minut contează. A convins-o pe mama să scoată cele mai bune macate, transformate apoi într-un fundal pentru fotografii, și ne-a ținut în ritm ca un metronom. Curtea noastră, de obicei liberă și dezordonată, s-a schimbat pentru câteva zile într-un spațiu cu reguli clare. Dana Voicu, soția lui Alexandru, ne-a filmat din când în când, amuzată de ideea unui making-of. Alexandru, atent la detalii, a adus linii drepte în universul voit strâmb al curții. Totul contrasta cu felul în care tata a construit: nimic drept, totul ușor înclinat, „să-i enervez pe cei cărora le plac liniile drepte”, spune el. Pentru mine, odată cu expoziția aceasta, Alexandru a trasat și o linie dreaptă acasă la noi, o linie de prietenie și de continuitate.
Au fost zile intense, dar am strecurat și câte o baie în mare, ca o gură de aer între orele de muncă. Seara ne adunam din nou în curte, cu o sticlă sau poate două, de vin alb, rece, la care se adăugau semințe și povești de toate felurile. Fiecare seară se încheia cu o planificare a zilei următoare, ca și cum am fi scris împreună scenariul unei mici aventuri estivale. Dimineața vernisajului a fost cu ultimele retușuri, planuri referitoare la ce ținute urma să purtăm, până în clipa în care în curte au început să apară oameni. Și nu doar câțiva prieteni, au venit mulți săteni, aproape toți voluntarii și întreaga echipă de la ȘI Festival, umplând curtea până la refuz.
S-a gătit, s-a vorbit, s-a mâncat. Magda Catone gusta din peștele prăjit de mine în dimineața vernisajului, iar Carol Ionescu se fotografia cu Coana. A urmat un dialog cu Alexandru Maftei și Alex Tocilescu, în timp ce publicul asculta poveștile unui 2 Mai de altădată, dar care prindea viață sub ochii celor veniți, într-o formă nouă, parcă totuși cunoscută. Dan Coza a umplut curtea de mirosuri greu de uitat, iar Edda Coza a surprins în câteva rânduri atmosfera acelei după-amiezi: „Și dintr-un culoar strâmt și înțesat cu fotografii alb-negru, vechi și noi, prinse cu simeze improvizate de pereții casei, s-a deschis o curte mare, cu covoare și ștergare colorate, scaune și balansoare, camere de filmat și zeci de oameni îngrămădiți unii într-alții, gogoși cu zahăr pudră, șuberek la discreție, parfum și aburi de bouillabaisse ieșind din bucătăria de vară, șprițuri și beri pe mese, și râsul gălăgios al Doinei, și zâmbetul cald al lui Tocilescu, care părea că trăiește un vis, și-au început amintirile despre 2 Mai (Chipurile, un dialog cultural!), oamenii ascultau fermecați, Coana Leana și vecinele, în spate, lipite de gard, îi corectau pe vorbitori, că nu știu ei cum era pe vremuri la 2 Mai, după, a venit Dragoș Duruian cu versurile lui de altădată, cu cobza lui magică, Doamne, să scrie cineva poezii și proză scurtă și lungă despre după-amiaza aia de iulie!”.
După vernisaj, expoziția a continuat să trăiască trei zile, într-un ritm mai liniștit. Alexandru a început să filmeze interviuri cu mine, cu mama, dar și cu vecinii noștri, Ainur și Dan, atât de prezenți în fotografii, în chipurile surprinse de tatăl lui, Adrian Maftei, dar și în cele realizate de el însuși. În felul acesta, expoziția s-a deschis către un alt plan, cel al memoriei vii, care continuă să se adune și să se scrie prin povești. În acele zile s-au mai perindat oameni prin curte și am ajuns, amuzată, să fiu ghid chiar în propria casă. Poate că atunci nu realizam pe deplin, dar scriind acest text îmi dau seama de ceva mai prețios: că, în acea după-amiază, în curtea noastră au avut loc toți și că, pentru o clipă, gazdele și turiștii din trecut și prezent au stat la aceeași masă, una la care și-au trăit viețile împreună. La final, mama, curioasă, m-a întrebat: „Și la anul ce mai expunem?”. //
Iuliana Dumitru este doctor
în filologie, curator, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român.
